Anul meu la New York: O călătorie sofisticată în trecut

Memoriile Joannei Rakoff despre slujba de la o agenție literară din New York nu este Diavolul se îmbracă de la Prada (Devils Wears Prada). Este adresat mai mult adolescenților care visează să scrie, decât tinerilor profesioniști familiarizați cu lumea editorială.

Un scriitor scrie, dar nu există nici o dovadă că Joanna Rakoff ar putea măcar să bată la mașină când preia postul de asistentă pentru agentul literar Phyllis Westberg în Anul meu la New York (My Salinger Year). Deoarece Rakoff a scris, totuși, o autobiografie de dimensiunea unei cărți, despre perioada în care a lucrat pentru Westberg, agentul literar care îl reprezenta pe scriitorul antisocial JD Salinger, putem fi siguri că și-a atins, în cele din urmă, obiectivul. Dar povestea ei seamănă mai puțin cu romanul lui Lauren Weisberger „The Devil Wears Prada” decât cu „Breakfast at Tiffany’s” al lui Truman Capote, ceea ce înseamnă că nu este vorba atât despre frustrările ambiției nereciproce, cât despre un fel de aspirație neclară din partea unei tinere diletante nedumerite, proaspăt sosită la New York, interpretată aici de Margaret Qualley.

La sfârșitul anului 1995, Joanna Rakoff a obținut o slujbă pentru care nenumărați cititori ar face moarte de om: s-a trezit în poziția de a răspunde la telefon și de a auzi, ocazional, vocea lui Salinger la celălalt capăt al firului. Uneori, acest pustnic notoriu și presupus bădăran își exprima în mod proactiv curiozitatea față de ea, oferindu-i sfaturi nesolicitate despre scris („Nu te plafona răspunzând la telefoane. Ești poetă!”). Dar Joanna manifestă foarte puțin interes reciproc pentru „Jerry”, așa cum este cunoscut la birou. Nu a citit niciodată „The Catcher in the Rye” și nu-și exprimă intenția de a îndrepta situația. Ne face impresia unuia din acei copii prea tineri ca să fi auzit de Beatles și prea ocupați (cu ce?) ca să se deranjeze să-i asculte.

Regizorul Philippe Falardeau a scris-o pe Joanna Rakoff ca fiind bine citită și inteligentă, dar Qualley face impresia unei mocăite cu capul în nori: actrița pare dornică și gata să facă pe plac, stând politicos cu umerii trași spre spate și cu mâinile rigide, ca o școlăriță ascultătoare, dar în spatele ochilor nu pare să se întâmple nimic. Portretizată astfel, Joanna apare ca fiind copilăroasă, naivă și șocant de superficială. Deși, fără îndoială, este destul de inteligentă în persoană, prim-planurile în care este arătată căzută pe gânduri sunt extrem de neconvingătoare.

Când adevărata Rakoff a aplicat pentru post, nici nu știa cu ce se ocupă un agent literar (gestionează contractele și negociază în numele scriitorilor), dar a simțit că lucrul cu Westberg – al cărui nume a fost schimbat în Margaret și a cărei identitate Sigourney Weaver o reinventează cu măiestrie – ar aduce-o mai aproape de lumea la care visează: viața fabuloasă a unui autor publicat.

Realitatea este considerabil mult mai lipsită de farmec, deși Falardeau se află într-o situație dificilă. Filmul nu este o reprezentare suficient de complexă a vieții adulte sau a lumii literare din New York pentru a oferi multă profunzime adulților (este mult mai implicat în viața romantică a Joannei și în secvențele de vis care se petrec la Waldorf Astoria), ceea ce înseamnă că Anul meu la New York trebuie să fi fost destinat să le inspire pe tinerele pentru care 1995 pare să fie istorie antică. Acest lucru ar putea explica de ce Joanna pare mai entuziasmată de întâlnirea cu autoarea de ficțiune pentru tinerii adulți – Judy Blume – o altă clientă a lui Margaret – decât de vizita lui „Jerry”.

Pentru adolescenții care au doar o idee abstractă despre viața din New York, perioada în care Joanna are slujba de începătoare, doar pentru plata facturilor, pare probabil un fel de vis boem idealizat: își părăsește iubitul din Berkeley și se îndreaptă spre Manhattan, locuiește inițial cu o prietenă (Seána Kerslake) înainte de a se combina cu un tip pe care îl întâlnește într-o librărie socialistă (Douglas Booth). Împreună închiriază un apartament deteriorat cu 560 de dolari pe lună, participă la Serile de poezie de la Panama Café și se țin de mână. El își scrie romanul pe un computer primitiv, în timp ce ea… ei bine, ea nu scrie. Nu tocmai. Scrisul nu pare să facă parte din fantezia ei de a fi într-o zi autoare publicată, care, probabil are mai mult de-a face cu întâlniri cu fanii, autografierea cărților și corespondența de genul celei primite de Salinger, dar adresată ei.

Postul de la agenție i-a oferit lui Rakoff material pentru o carte, dar chiar și așa, o mare parte din asta pare banală și imatură. Cea mai captivantă figură din film este Margaret, șefa ei, iar Weaver demonstrează cum se face, aducând pe ecran o femeie plină de mistere, paradoxuri și fațete complexe – toate lucrurile pe care Joanna pare să nu le aibă. Margaret urăște tehnologia, se așteaptă ca angajații ei să folosească dictafoane și mașini de scris. „Computerele nu fac decât să creeze mai multă muncă pentru toți”, declară ea. E-mail-ul încă nu devenise o obișnuință, un detaliu care ar trebui să amuze publicul prea tânăr pentru a-și aminti o lume a comunicării analogice. Chiar și cărțile trebuie să pară niște relicve pentru astfel de telespectatori. Oare ar putea un film atât de ușurel ca acesta să-i inspire cu adevărat?

Peter Debruge, Variety, 20 februarie 2020

Anul meu la New York (My Salinger Year) este distribuit de Voodoo Films și are premiera pe 24 septembrie