Ultimul duel: O epopee medievală savuroasă

Oricât de mult ghinion ai avut în viață, fii fericit că nu ești o femeie din secolul al XIV-lea. Nu sunt prea multe lucruri pe care Marguerite de Carrouges (Jodie Comer) să nu le îndure în Ultimul duel (The Last Duel), un film cu o mulțime de subiecte: dragoste, război, capriciile sistemului juridic francez medieval… dar mai ales, până la urmă, vanitatea masculină. Este, de asemenea, regizat de Ridley Scott, un regizor care știe să profite la maximum de noroi, sânge și adrenalină și este plin de actori unul și unul, care au făcut, fără să crâcnească, lucruri groaznice cu părul lor. Nu ești incitat? Vei fi, dar poate și ușor dezgustat: Duelul este o vizionare foarte plăcută, adesea senzațională, fără să justifice vreodată de ce trebuie să ne reamintească prin ce-au trecut femeile de-a lungul secolelor. (Sau cum alege să facă asta punând în scenă un viol nu o dată, ci de două ori.)

Citește și: Ultimul duel: povestea din spatele filmului și încercarea istoriei de a o suprima

Începe, așa cum fac atâtea povești cu tâlc, de la sfârșit: doi nobili, Jean de Carrouges (Matt Damon) și Jacques Le Gris (Adam Driver) se pregătesc să lupte pe viață și pe moarte pentru onoarea Margueritei. Ea afirmă categoric că Le Gris a profitat de ea împotriva voinței sale; el afirmă hotărât că n-a atins-o niciodată. Aparent, Jean este în arenă pentru a-i apăra onoarea soției, dar el și Jacques au o lungă istorie – pe care filmul o relatează, reluând povestea din mai multe puncte de vedere, în stil Rashomon (sau Aventura). Primul și poate cel mai puțin interesant este cel al lui Jean: un cavaler văduv cu un nume onorabil, dar fără bani, este soldat dedicat al tânărului rege Carol al VI-lea (interpretat ca prințișor hlizit, vag sociopat, de Alex Lawther). Ceea ce îi lipsește lui Jean în farmec și rafinament, compensează pe câmpul de luptă, iar titlul său este suficient pentru a câștiga mâna lui Marguerite, o frumusețe cu zestre bogată în terenuri, al cărui tată a dezonorat cumva Coroana, reducându-i șansele la un mariaj mai bun, cu un bărbat mai bogat – sau cel puțin unul care nu are o cicatrice oribilă, care-i brăzdează obrazul până la bărbie.

Jean și Jacques sunt, de fapt, vechi prieteni, de pe vremurile petrecute în tranșee împreună, deși este greu de văzut ce altceva au în comun: Jean este direct și nerafinat, cu tendința de a-i sări muștarul la cea mai mică urmă de insultă; Jacques, interpretat de Driver este un bărbat (pre)renascentist galant, care citește latină și germană și arată fantastic cu pelerină. Este clar pe cine preferă vărul regelui, contele Pierre d’Alencon (Ben Affleck), iar favorurile lui nu-s de ici de colo. Când îi dă nonșalant o parte din zestrea lui Marguerite lui Jacques, lui Jean, evident, nu-i pică bine știrea. Dar cei doi reușesc, în mare parte, să-și ascundă animozitatea până în ziua în care Jacques o surprinde pe Marguerite singură acasă și are loc incidentul care face obiectul litigiului. Ea cere dreptate, deși nu genul de dreptate pe care soțul ei îl ia în considerare; el vrea să ocolească calea judiciară și să treacă direct la duel.

Pe măsură ce versiunea evenimentelor în viziunea lui Jacques și apoi a lui Marguerite se desfășoară, o imagine mai completă a adevărului, oricât de subiectivă ar fi, începe să fie pusă cap la cap. Damon și Affleck au scris scenariul cu scenarista-regizor Nicole Holofcener (Enough Said, Friends with Money), o decizie probabil înțeleaptă; o poveste atât de centrată pe agresiune sexuală fără o voce feminină în scenariu, sincer, ar fi părut crasă, în anul Domnului nostru 2021. Desigur, este imposibil să știm care a fost contribuția fiecăruia, deși cel puțin pe ecran, Affleck este cel care se distrează cel mai bine. Personajul lui dezmățat, contele – un libertin degajat, în brocart auriu și breton blond, pufos – însuflețește filmul de fiecare dată când se află în cadru. Damon renunță bucuros la personajele simpatice pe care le joacă de obicei pentru un Jean acru și iute la mânie, iar Driver, un cavaler solemn, byronian, cu pasul hotărât, valsează cu eleganță la granița dintre șarlatan și erou.

Scott reușește să contureze trăsăturile subtile ale tuturor acestor personaje și încă ne regalează cu genul de scene de acțiune pline de bravură pentru care este renumit; scenele de luptă sunt brutale, cu trosnit de oase și răsuflări tăiate. De asemenea, filmul pare o raritate, ceva pe cale de dispariție în zilele noastre: o dramă pentru marele ecran, cu buget și anvergură, savuros redată pentru adulți. (Faptul că accentele se abat liber de la engleza britanică shakespeariană la engleza standard californiană, cumva nu-ți distrage atenția  pe cât ar trebui – sau oricum, cu mult mai puțin decât chica blondă, de bursuc a lui Damon). Dar filmul nu ar fi ceea ce este fără Comer: actrița laureată cu premiul Emmy pentru Obsesia Evei (Killing Eve), ia ceea ce ar fi putut fi un rol de demoazelă nesărată și o face îndârjit, incandescent de reală. În mod clar, pe atunci violul nu era considerat o infracțiune sexuală împotriva victimei, ci un atentat la proprietatea soțului. „Nu există dreptate”, spune un personaj la început, „doar autoritatea bărbaților”. Ultimul duel este o mărturie extinsă, generoasă a acestui lucru și al tuturor lucrurilor făcute în numele ego-ului, regelui și țării. Dar este o femeie cea care face toți banii.

Leah Greenblatt, Entertainment Weekly, 8 octombrie