Venom: Să fie carnagiu – Un antidot smintit pentru plictisul filmelor cu supereroi

Venom: Să fie carnagiu (Venom: Let There Be Carnage) este o poveste de dragoste scrisă cu sânge, sudoare și mâzga creierelor pe jumătate mâncate. Sinceritatea este ultimul lucru la care te-ai aștepta de la o continuare a încercării disperate a studioului Sony de a face bani din puținele personaje Marvel pe care nu le-a predat deja lui Disney. Sau de la o franciză care a comandat nu una, ci două melodii Eminem pentru coloana sonoră. Dar acesta este geniul nebun al lui Andy Serkis, care acum are trei filme la activ în cariera de regizor și care a transformat deja arta interpretării prin captarea digitală a mișcărilor. A fost adus în echipă după ce Venom din 2018 a avut cronici dezastruoase, dar a câștigat suficienți bani pentru a asigura o continuare și refuză să joace conform regulilor.

Scenariul lui Kelly Marcel, bazat pe o poveste pe care a dezvoltat-o ​​în tandem cu starul Tom Hardy, este tangențial bazat pe structura continuărilor tradiționale după cărțile de benzi desenate. Eddie Brock (Hardy), un jurnalist a cărui personalitate este în mare parte definită de faptul că merge cu motocicleta și care se întâmplă să fie gazda unui simbiot extraterestru numit Venom (de asemenea, Hardy, care-i dă glas cu voce de Cookie Monster), își găsește nașul.

Noul său rival vine sub forma criminalului în serie Cletus Kasady – interpretat de Woody Harrelson, care și-a schimbat peruca de la primul film, dar arată în continuare ca un tip care și-ar face veacul la aparatele de păcănele de la Vegas. Cletus ajunge să devină gazda unui al doilea simbiot, numit Carnage. Venom și Carnage se urmăresc unul pe altul în jurul orașului pentru o vreme, înainte de a se ciocni într-o secvență de luptă extinsă, în care le vedem pe aceste două mormane de mâzgă, azvârlindu-se în pereții clopotniței unei catedrale episcopale.

Nu ne-am îndoit nici o clipă că Venom: Să fie carnagiu va eluda temuta confruntare culminantă sufocată de imagini generate de computer – din fericire, Serkis și Marcel știu că momentul este al lor și pot să facă cu el ceea ce le place. Iar opțiunea lor este romantism pur. Motivația principală a lui Cletus pentru… ei bine, tot acest carnagiu este s-o găsească pe fosta iubită și colegă de școală de la St Estes Home for Unwanted Children – Frances Barrison, cunoscută și sub numele de Shriek, ale cărei țipete pot sfărâma clădiri și oase. Ea este interpretată de Naomie Harris, care ar putea fi un pic prea charismatică pentru un rol relativ mic. Între timp, Eddie este încă rănit de sfârșitul relației cu Anne (Michelle Williams), care și-a văzut de viață cu Dan (Reid Scott), un tip stabil din punct de vedere emoțional și financiar.

Dar Venom: Să fie carnagiu este, de fapt, despre legătura dintre Eddie și Venom. Se ceartă, flirtează, aruncă televizorul pe fereastră, fac jocuri de cuvinte teribile și își dau reciproc sfaturi inutile (Venom îi spune lui Eddie să-și șteargă cașul de la gură și să termine odată cu inima rănită). Se despart și jură să nu se mai vadă niciodată, asta pentru că nici unul nu-i suficient de curajos pentru a fi primul care spune „Te iubesc”. Filmul este suficient de inteligent să nu favorizeze nici o metaforă în detrimentul celorlalte – Venom poate fi interpretat prin prisma LGBT, reflectă idei despre cum să ne împăcăm cu laturile noastre cele mai proaste, sau despre marginalizații care-și găsesc locul. Venom: Să fie carnagiu recunoaște chiar și complexitatea lui Venom, făcându-l să țină un discurs incoerent, fără noimă despre el însuși la un festival, unde mulțimea îi soarbe fiecare cuvânt – pentru că, desigur, cu toții putem vedea un pic din noi într-un extraterestru care nu vrea decât să trăiască autentic, indiferent dacă asta implică sau nu mâncatul de creiere.

Clarisse Loughrey, The Independent, 14 octombrie