Ultimul duel: povestea din spatele filmului și încercarea istoriei de a o suprima

„Juri pe viața ta că ceea ce spui este adevărat?” la această întrebare, adresată lui Marguerite de Carrouges (Jodie Comer), se reduce adevărata istorie din spatele Ultimul duel (The Last Duel), noul film al regizorului Ridley Scott. Bazat pe cartea cu același titlu din 2004, a lui Eric Jager, profesor de engleză la Universitatea din California, Los Angeles și specialist în literatura medievală, filmul se folosește de evenimentul din titlu  – ultimul duel judiciar din istoria franceză, care a avut loc la Paris, în decembrie 1386 – pentru a aprofunda politica de gen complexă din Evul Mediu, autoritatea feminină, moralitatea religioasă și etica sexuală.

Citește totul despre Ultimul duel

În centrul filmului Ultimul duel se află un mister istoric, care încă nu a fost rezolvat definitiv 600 de ani mai târziu: a fost violată nobila Marguerite de Carrouges de către cavalerul Jacques Le Gris? Dar dincolo de misterul în sine se află modul surprinzător în care povestea lui Marguerite a fost transformată și aproape ștearsă în secolele de după evenimentele din film, reinterpretată pentru a servi intereselor intelectualilor, cu puțină considerație pentru viața din centrul poveștii. În timp ce Ultimul duel îi face întrucâtva dreptate lui Marguerite, ceea ce urmează – modul în care viața ei a fost consemnată și remodelată în analele istoriei – dezvăluie cât de ușor pot fi îndepărtate vocile marginalizate din istorie chiar și de personajele istorice pe care le respectăm și de cât timp poate fi nevoie pentru ca acele voci să fie repuse pe locul pe care îl merită.

Povestea este revizuită de filozofii Iluminiști

Duelul lui Scott descrie doar jumătate din povestea lui Marguerite. Deși Jean a câștigat duelul și a reușit să apere onoarea Margueritei, evenimentul avea să ia o întorsătură controversată în secolele următoare. La numai câteva decenii, cronicarii epocii nu au fost de acord în legătură cu detaliile duelului și au contestat vinovăția lui Le Gris. Unii au scris, după cum povestește Jager în Lapham’s Quarterly, că Jean a câștigat doar pentru că Le Gris „a alunecat pe sângele adversarului său”. Alții au scris despre o presupusă confesiune pe patul de moarte a unui delincvent care, având remușcări în ultimul ceas, ar fi recunoscut că el, nu Le Gris, ar fi violat-o pe Marguerite.

Filozofii Iluminiști din secolul al XVIII-lea au adoptat această revizuire a caracterului lui Le Gris pentru a-și promova propriile teorii intelectuale. Plasându-se în opoziție cu presupusul superstițios Ev Mediu (reimaginat drept „Epoca Tenebrelor”), Iluminismul prețuia rațiunea mai presus de orice. Personalități precum Locke, Rousseau și Voltaire – considerat de unii istorici moderni drept un feminist timpuriu – au adus argumente convingătoare pentru drepturile omului, egalitatea de gen și demnitatea naturală a tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, sex sau rasă, ceea ce face ca acceptarea generală de către iluminiști, a narațiunii medievale conform căreia Le Gris ar fi fost nevinovat și refuzul de a lua în considerare perspectiva Margueritei, să fie cu atât mai surprinzătoare și chiar ipocrite.

Una dintre cele mai înverșunate critici ale Iluminismului aduse Evului Mediu a fost violența sa, în special în ceea ce privește pedeapsa capitală. Pentru unii, Jacques Le Gris a devenit un martir, un om condamnat la moarte brutală de un sistem juridic înapoiat și superstițios care l-a demonizat. Unul dintre locurile în care Le Griș este disculpat a fost în Encyclopédie; acest proiect, inițiat de Denis Diderot și Jacques d’Alembert, a fost una dintre primele enciclopedii moderne și un text care a articulat multe dintre raționamentele formative ale Iluminismului. În articolul despre dueluri, avocatul Antoine-Gaspard Boucher d’Argis descrie cum sub „Regele Carol al VI-lea, [oamenii] s-au luptat pentru lucruri atât de neînsemnate”, oferind ca exemplu „cel pe care l-a ordonat în 1386 între Carrouges și Le Gris.”

Relatarea lui D’Argis nu și-a pus problema dacă mărturia Margueritei era validă, ci a ales să sublinieze nedreptatea duelului față de Le Gris și inutilitatea rugăciunilor lui Le Gris. Voltaire, de asemenea, în Histoire du Parlement de Paris, a criticat brutalitatea duelului, precum și faptul că aceste dueluri, „considerate astăzi drept o infracțiune impardonabilă, au avut loc întotdeauna cu sancțiunea legilor” și a Bisericii. Cu toate acestea, Voltaire o pomenește pe Marguerite doar în măsura în care afirmă că „toate aceste lupte au fost purtate pentru femei”. Nici D’Argis, nici Voltaire nu o menționează pe Marguerite pe nume.

O istorie revizionistă care a servit unui scop mai larg

În spatele exonerării lui Le Gris se aflau argumentele Iluminismului împotriva utilizării torturii în procedurile judiciare. Potrivit expertului în Iluminism și profesor asistent de istorie al Universității din Florida, Anton Matytsin, Iluminismul a căutat „să pună capăt torturii judiciare, abolirea pedepsei cu moartea și instituirea unor pedepse proporționale și umane care să descurajeze oamenii de la săvârșirea infracțiunilor… acesta este contextul principal în care era văzut un duel: un mod barbar de a soluționa o chestiune juridică.” Cesare Beccaria, un important gânditor Iluminist, „a subliniat modul în care tortura judiciară îi favoriza, în primul rând, nu pe cei nevinovați și care nu aveau nimic de mărturisit, ci pe cei a căror constituție fizică le permite să reziste durerii”.

Cinstirea iluministă a violatorului acuzat de Marguerite de Carrouges ne face să ne punem întrebări legate de modul în care se desfășoară istoria. În timp ce Iluminismul pare mai familiar ochilor moderni decât Evul Mediu îndepărtat, progresul intelectual și cultural nu este o linie dreaptă. Deși este evident acum că mărturia lui Marguerite merita să fie ascultată, ea a fost minimalizată pe nedrept în timpul ei și a fost ignorată de istoricii de mai târziu. Pentru intelectualii Iluminismului, povestea ultimului duel al Franței a fost una de nedreptate judiciară, nu de nedreptate față de femei. În ciuda faptului că povestea Margueritei de Carrouges rezonează atât de mult astăzi, nu trebuie să uităm cuvintele lui L.P. Hartley: „trecutul este o țară străină; lucrurile se petrec altfel acolo.”

John-Paul Heil, Time, 15 octombrie

John-Paul Heil este doctorand în istoria modernă timpurie la Universitatea din Chicago și profesor-asistent de istorie și arte liberale la Universitatea Mount St. Mary din Maryland. Lucrarea lui se concentrează pe istoria intelectuală a virtuții în Napoli-ul renascentist. Lucrarea urmează să fie publicată în Smithsonian, recenzii de cărți și comentarii din Los Angeles. Autorul vrea să-i mulțumească lui Eric Jager pentru corespondența legată de acest articol.