Edgar Wright este un maestru al transformării unui decor obișnuit în ceva neașteptat. Un pub obișnuit din Londra devine un fort în timpul unei apocalipse zombie în Lupta cu Zombie (Shaun Of The Dead). Un sat liniștit din West Country găzduiește crime violente în Polițist meseriaș (Hot Fuzz), iar în Maestrul evadărilor (Baby Driver), străzile însorite din Atlanta devin un teren de joacă pentru jafurile la mare viteză.

Pentru A fost odată-n Soho (Last Night In Soho), Wright transformă Londra într-un oraș fantomă, deși nu străzile sunt bântuite, ci femeile care le străbat. Primul său film spus dintr-o perspectivă feminină, ajutat de co-scenarista Krysty Wilson-Cairns, care a scris anterior scenariul emoționant pentru 1917, Wright împarte orașul în două, între prezentul designerului de modă, Eloise (Thomasin McKenzie) și trecutul din ce în ce mai tulbure al cântăreței aspirante Sandy (Anya Taylor-Joy) în Soho-ul din anii 1960, la care Eloise este martoră, în timp ce doarme.

Trailerele filmelor tind să se folosească toate de aceleași trucuri pentru a atrage spectatorii, un favorit special al ultimului deceniu fiind cântecul pop de inimă albastră. A fost odată-n Soho face asta cu „Downtown” al lui Petula Clark, transformând single-ul ei fermecător din 1965 într-un cântec a capella seducător, spectral. Doar că această versiune merită. Este starul Anya Taylor-Joy care cântă ca și cum de asta ar depinde viața ei… din (da) 1965, anul în care are loc aproximativ jumătate din povestea filmului. Iar Soho este pe jumătate un film al naibii de bun: o reverie neon stilată la extrem, a cărei năuceală sinistră se prăbușește doar atunci când cedează teren în fața horror-ului standard, în actul final.

Eloise este genul de fată pentru care trecutul nu este trecut; este mai viu decât prezentul. Un designer de modă aspirant, crescută în zona rurală a Cornwall-ului de către bunica ei cumsecade (Rita Tushingham), ea și-a tapetat dormitorul cu postere cu Twiggy și Audrey Hepburn și face piruete fericită, pe sunetul pârâitor al discurilor LP vechi, ale mamei. Dar școala de modă înseamnă mutarea în marele oraș, iar primul an se transformă rapid într-o tortură din cauza unor fete perfide, care o țin numai într-o petrecere în dormitor – dintre care iese în evidență colega ei de cameră Jacosta (Synnove Karlsen), o vampă cu zâmbet zeflemitor.

Disprețul evident al Jacostei față de acest șoricel de la țară, în hainele ei cusute acasă, o determină pe Eloise să-și caute o cameră în afara campusului, pe care o găsește – aparent neatinsă în ultimele șase decenii… mai mult sau mai puțin – în casa domnișoarei Collins (regretata Diana Rigg, formidabilă în rol) care îi cere doar să plătească în avans și să nu primească musafiri bărbați după ora 20:00. Are patefon, telefon fix și o reclamă Bistro care bâzâie și care clipește roșu-albastru pe fereastră, toată noaptea; pentru Eloise, este perfect.

Se pare că este, de asemenea, un fel de falie spațio-temporală minune, către o Londra veselă, de acum mai bine de jumătate de secol. În fiecare noapte, sub luminile care clipesc, starea de somn o transportă în trupul de demult al lui Sandie, o frumusețe cu buze în formă de inimioară, o păpușică frivolă, care pare să fie tot ceea ce Eloise nu este: îndrăzneață, blondă, cât se poate de sigură de locul ei în lume. Are voce pentru a fi o cântăreață de succes, iar managerul de club de noapte suav, pe nume Jack (Matt Smith) pare genul de bărbat care i-ar putea lansa cariera. De asemenea, devine rapid iubitul ei, iar Eloise este martoră la toate acestea: este în Sandie și în afara ei, un fel de companioană metafizică, a cărei prezență se materializează doar printr-o oglindă (și o filmare inteligentă).

În curând, tărâmul nocturn al șampaniei și cluburilor pentru domni al lui Sandie devine mai real pentru Eloise decât zilele de la școală – în ciuda întrebărilor din ce în ce mai îngrijorate ale bunicii și a flirtului nevinovat al unui băiat amabil din clasă (Michael Ajao) – și serile petrecute servind halbe într-un pub sordid. Și vizitele în trecut încep să capete un ton mai întunecat, mai sinistru: o premoniție a ceva care nu se va termina bine pentru Sandie sau pentru altcineva.

A fost odată-n Soho
A fost odată-n Soho

Toate acestea sunt un magnet vizual pentru scenaristul-regizor Edgar Wright, care le îndrumă cu măiestrie pașii celor două tinere vedete luminoase într-un ritm oglinda-are-două-fețe și le trimite în vârtejul strălucitor al unor ani ‘60, așa cum probabil n-au fost niciodată cu adevărat: numai banchete fastuoase și impermeabile albe din vinil.

Tânăra neozeelandeză McKenzie (JoJo Rabbit, Old) excelează la interpretarea unui fel de șiretenie delicată, cu ochi de căprioară; chiar crezi că Eloise a ei ar fi subsumată de cineva atât de vorace de plină de viață precum Sandie a lui Taylor-Joy, într-o clipă (chiar dacă poate că ea n-a trăit niciodată). Smith este credibil în rolul alunecosului Jack, iar Terence Stamp, încă leu la 83 de ani, apare (prea) scurt ca un fel de legătură enigmatică între cele două epoci. Este, de asemenea, un dar neașteptat s-o urmărești pe Rigg, care a murit în septembrie anul trecut, în ultima ei interpretare: O Răzbunătoare (Avenger) originală și fostă Bond Girl, ea poate a fost cea mai aproape de întruchiparea lumii nebune a anilor ‘60, pe care Wright o recreează cu atâta dragoste pe ecran, în A fost odată-n Soho.

Leah Greenblatt, Entertainment Weekly, 27 octombrie

A fost odată-n Soho este distribuit de Ro Image 2000 și are premiera în cinematografe, pe 29 octombrie.