Scenariu pentru un film care n-o să fie produs niciodată: Tigaia iadului

Mii de mulțumiri d-lui Florin, de la care am învățat sintagma de tristă amintire „ce se dă”.

Îmbrăcată doar în chiloți și sutien, Mărioara se uita în oglindă. „Mda, am pus pe mine, nu glumă”, se certă singură în gând. „Va trebui să cumpăr pastilele alea.” Mărioara era femeie cumpătată. Nu era genul care să cheltuiască pentru alifii, rimel, farduri și alte alea. Nu cumpăra decât ruj și-l folosea și după ce ajungea la suport, scobind după culoare cu degetul mic și apoi ungându-se pe buze. Dacă n-ar cumpăra pastilele de slăbit, însă, ar trebui să-și reînnoiască garderoba, iar 4-5 rochii ar fi costat mai mult. 

Nu voia să slăbească pentru Marcel. Poate se luaseră din dragoste, dar după douăzeci și doi de ani de căsnicie, parcă nici nu mai era decent să te gândești la gimnastica de dormitor. Mărioara zâmbi la eufemism. Nu c-ar fi știut ce-i aia eufemism, dar o amuza expresia prinsă de la o emisiune umoristică de la televizor. Nu, slăbitul era strict legat de rezoane economice. Rochiile pe care le avea ar mai fi mers o vară, două. N-avea sens să arunce cu banii pe fereastră.

Mărioara era genul de gospodină care drămuia o găină primită de la țară să le ajungă două săptămâni. Întâi mâncau ficățeii, apoi găina era fiartă, zeama devenea supă cu tăiței, găina mergea la cuptor, iar organele, gâtul și labele la pilaf. Purta o pereche de ciorapi un anotimp întreg. Dacă se ducea un fir avea în geantă o sticluță de ojă cu care împiedica firul să se ducă mai departe și când ajungea acasă, remaia ciorapul cu mâini dibace. Și șosetele lui Marcel primeau același tratament. Aici avea de lucru căci Marcel nu își tăia niciodată la timp unghiile de la picioare.

Citește și: Scenariu pentru un film care n-o să fie produs niciodată: Tigaia

După-amiază, în drum spre casă de la grădinița unde lucra ca îngrijitoare, Mărioara se opri la Plafar, cumpără pastilele pe care i le recomandase una din educatoare și când ajunse acasă luă prima pastilă. Apoi ochii îi picară pe prospect. Se apucă să silabisească cu greu: „Mod de util-izare: luați două past-ile seara timp de 10 zile, apoi nu mai mâ-ncați nimic până dim-ineața. Rea-cții adve-rse: am-ețeli, ce-fal-ee, tran-spirație abu-ndentă, halu-cin-ții. Nu, halu-cina-ții. Doamne, ce-o fi alea?”, se întrebă Mărioara dintr-o dată mai puțin sigură pe decizia ei. Apoi se gândi la banii pe care i-a dat pe pastile. „Ei, dacă mă doare ceva, nu le mai iau și gata!”, se încurajă ea. Înghiți și a doua pastilă, apoi se apucă să-i pregătească cina lui Marcel.

Marcel întârzie în seara aceea. Se întorcea de la o lucrare particulară, o năzbâtie de obertail paradit, la care schimbase vreo trei garnituri până să-l facă să nu mai picure. Înfulecă rapid cina, grăbit să nu piardă știrile sportive și vremea de la televizor. Îi dădu un pupic în treacăt lui Mărioara, drept mulțumire pentru o cină gustoasă, o schimbare interesantă față de râgâitul cu care o onora de obicei. „Hmm, oare să-și fi făcut deja efectul pastilele”, se întrebă Mărioara zâmbind, în timp ce spăla vasele.

Marcel, însă, era doar binedispus. Gospodina pe care o ajutase cu robinetul îl plătise și în natură. Nu-i fusese niciodată credincios Mărioarei. De fapt, n-o iubise niciodată. Se întâlniseră la București, veniți din două județe diferite din Moldova, chemați de partid să înfăptuiască revoluția industrială. Se angajaseră amândoi la aceeași fabrică din industria ușoară, Marcel ca ucenic-instalator și Mărioara ca bobinatoare. După vreo două luni, îl chemase secretarul de partid la el și-l întrebase direct, fără să-i dea nici măcar bună ziua: „Tovarășu’ Ispas, ia zi, ce gânduri ai cu tovarășa Dobrescu?” După care îi împuiase capul cu chestii gen „familia stâlpul societății”, „făurirea omului nou” și alte aiureli care-l speriaseră pe Marcel mai tare decât focurile gheenei cu care le amenința mama-mare pe surorile lui, de teamă să nu rămână borțoase. După convorbirea cu secretarul de partid, s-a dus direct în secție la Mărioara și-a întrebat-o tare să acopere zgomotul mașinii de bobinat: „Ce zici, fă, Mărioară, ne luăm?”

***

Visele ciudate începură să apară în a cincea noapte. Mărioara se trezi cu spaima în suflet, năclăită de sudoare, cu senzația clară că ceva oribil se întâmplase în vis, dar nu mai știa ce. Speriată, cu inima zbătându-i-se mai, mai să-i sară din piept, petrecu restul nopții cu ochii  în tavan. A doua noapte, tot pe la ora două dimineața, ca în noaptea precedentă, Mărioara începu să geamă în somn de-l trezi pe Marcel.

– Ce-ai, fato? Trezește-te că nu pot să dorm, o zgâlțâi Marcel, după care se întoarse pe partea cealaltă și adormi la loc.

De data asta, Mărioara prinse un crâmpei de vis. Tigaia de fontă pe care o primiseră cadou la nuntă, îi apăruse în vis, mânjită toată de sânge. O recunoscuse după zgârietură. „Doamne, apără și păzește!” se rugă Mărioara. Neliniștită, se zvârcoli, din nou, până în zori. Dar de dimineață hotărârea era luată. O să arunce tigaia. Și așa n-o mai folosea de când o scăpase în chiuveta de la bucătărie de grea ce era. O ținea în dulapul cu cratițe degeaba, să adune praf. Zis și făcut. În drum spre serviciu, Mărioara aruncă tigaia într-un tomberon din fața blocului.

După vreo jumătate de oră, plecă și Marcel spre slujbă. Când ieși din bloc, dădu cu ochii de Elvis, bărbatul de serviciu, care prețăluia o tigaie la tomberoane.

– Neața, Elvise. Ce-ai acolo? Ia să văd. Băi, asta-i tigaia mea!

– Dacă zici mata…

– O recunosc după zgârietura asta. O scăpă nevastă-mea o dată. Ce i-o fi venit s-o arunce? Pentru o zgârietură? Femeie nebună! Ia aci un pol să nu plângi după gheșeftul de la fiare velo.

– Să trăiești, nea Marcele. Sănătate și spor în ramură, îi ură Elvis.

Citește și Tigăile Issabelei Cotelin.

Dar Marcel nu-l mai auzi. Urcă treptele două câte două, intră în apartament, se duse în bucătărie și puse tigaia la loc, fără s-o spele. Apoi grăbi pasul spre serviciu. Deja întârziase. Nu că l-ar fi tăiat cineva de la pontaj. El era șeful de echipă și, oricum, se acopereau unii pe alții, doar oameni erau. Se înțelegea bine cu ucenicii lui. Adesea ieșeau la o bere după orele de program, să discute despre fotbal și femei, ca băieții. După îndelungata lui carieră de instalator, Marcel avea ce povesti: țevi sparte, inundații, femei recunoscătoare.

– Ce le mai desfunzi ‘neata țevile, nea Marcele, îl admira hâtru Tudorel, cu ochii sclipind.

De-ar ști Tudorel c-a desfundat-o și pe nevastă-sa o dată. Dar nu fusese vina lui. Tudorel era cel care venise disperat să-l roage să dea o fugă până acasă că se spărsese o țeavă, iar el se învoise de la maistru de prea multe ori în ultimul timp și nu putea să plece. Ce vină avea Marcel că încă se ținea bine? Ce vină avea el că mustața à la Burt Reynolds făcea furori? Ce vină avea el că nevastă-sa l-a oprit apoi la o cafea? Ce vină avea el că i-a pus mâna pe genunchi îndatorată? Ce vină avea el… ?

Altfel, Marcel se zbătea între vina efemeră că nu-i era fidel Mărioarei și mândria de mascul cu trecere la femei. Își spunea că atâta timp cât Mărioara nu știa nimic și nu avea scandal în casă, totul era în regulă.

Dar Mărioara știa. La vreo doi ani de la nuntă, o colegă a tras-o deoparte și i-a povestit că l-a văzut pe Marcel că înghesuia o blondină la vestiar.

– Acu’ ce faci, divorțezi? o întrebase prietena compătimitoare.

– Ce sens are? Crezi că a doua oară aș nimeri mai bine? Măcar Marcel aduce banii în casă și nici nu mă bate.

– Așa e, îi dăduse dreptate prietena, plecând ochii înțelegătoare. Toți bărbații e la fel. 

Sosise rândul Mărioarei s-o privească compătimitor pe prietenă. Venea uneori abundent fardată de parcă ar fi avut de ascuns te miri ce imperfecțiuni temporare. Mărioara, însă, trăgea linie la violența domestică. N-ar fi stat niciodată lângă un bărbat care s-o lovească. Una din cele mai prețioase învățături pe care le primise de la maică-sa, în afară de cum să dreagă borșul de perișoare, era să aibă întotdeauna un loc de muncă, să fie pe picioarele ei și să nu accepte un bărbat care să ridice mâna asupra ei.

La câtva timp după discuția asta, sătulă de privirile furișe ale tuturor și istovită de munca în trei schimburi, Mărioara și-a găsit un post de îngrijitoare la o grădiniță și se resemnase la o viață de rutină serviciu-casă, casă-serviciu și o ocazională manifestație, unde striga din ce în ce mai puțin convingător „Ceaușescu-PCR”.

***

Când Mărioara se întoarse de la piață în după-amiaza aceea, Marcel urmărea un meci de fotbal la televizor. Juca naționala. După ce puse zarzavaturile în frigider, Mărioara băgă un cap pe ușa de la sufragerie:

– Ce vrei să mănânci?

– Prăjește și tu niște cârnați, îi răspunse Marcel fără să-și desprindă ochii de pe ecran.

Mărioara intră în bucătărie, luă cârnații din frigider, îi puse pe masă, deschise dulapul absentă, apucă o tigaie și înlemni. Tigaia se întorsese înapoi.

– Tigaia iadului! exclamă ea și-o trânti pe aragaz de parcă-i arsese mâna.

Speriat de zgomot, Marcel veni iute în bucătărie.

– Ce faci, fato, dărâmi blocu’? se oțărî el. Apoi dădu cu ochii de tigaie. Vezi s-o speli, am luat-o de la Elvis. Apropo, cum de-a ajuns tigaia la gunoi?

Tocmai atunci bucătăria fu inundată de strigăte de bucurie de la toate apartamentele din blocurile din jur:

– Gooooooool!

Marcel nu mai așteptă răspunsul și se duse fuga în sufragerie să vadă măcar reluarea. Mărioara se scurse pe un scaun, ținându-se cu mâinile de piept. Inima îi bătea nebunește și se simțea în pragul leșinului. „Astea să fie halucințiile?!” se întrebă ea. După un minut, se ridică tremurând și bău un pahar cu apă. Își mai reveni un pic și se apucă să prăjească cârnații în tigaia de aluminiu pe care o folosea de obicei.

***

În noaptea aceea, Mărioara visă, din nou, tigaia însângerată. Agitată, îi trase lui Marcel un șut între picioare.

– Ce faci, fato, joci fotbal în pat? o certă el când își recăpătă răsuflarea. După care se întoarse pe partea cealaltă și adormi la loc.

Mărioara, însă, nu mai lipi geană de geană până dimineață. Tigaia trebuie să dispară. Se sculă amețită de nesomn când sună ceasul, se pregăti de plecat la serviciu, iar când ieși pe ușă avea tigaia cu ea. De data aceasta, însă, o aruncă într-un tomberon aproape de stația de autobuz.

Când, la jumătate de oră după plecarea ei, Marcel ieși din bloc, dădu cu ochii de Elvis care parcă îl aștepta.

– ’Neața, nea Marcele!

– ’Neața! îi răspunse Marcel și dădu să se îndepărteze, dar Elvis îi tăie calea:

– Nea Marcele, știi că am copii mulți…

– Ce băi, Elvise, iar vrei bani? Nu ți-am dat ieri un pol? Ce? Crezi că sunt făcut din bani?

– Nuuu, nea Marcele, stai să-ți zic. Cum spuneam am copii mulți și trebuie să muncesc la greu să le umplu burțile. Mai am un bloc, mai încolo, spre stația de autobuz. Iote ce am găsit într-un tomberon azi dimineață. Nu-i tigaia lu’ matale? Am recunoscut-o după zgârietură.

Incredul, Marcel apucă tigaia s-o studieze mai îndeaproape.

– Mă gândesc că face măcar doi poli, încercă Elvis să negocieze.

– Lasă-mă, băi Elvise, eu am meci cu nevastă-mea diseară și tu vrei bani?

– Meci de box, ‘ai?, se lumină Elvis cunoscător, că și el mai încasa câte un dos de palmă ca o cazma de la nevastă-sa. Când se enerva țiganca pe băieții cei mari, care acum erau aproape la fel de înalți ca Elvis, nu se mai uita unde lovește.

– Ce meci de box, mă? Ești bolând? Ce? Crezi că eu sunt țigan să-mi bat nevasta? Meci verbal, explică Marcel și făcu stânga împrejur grăbit, să ducă tigaia acasă.

– ’Tu-ți tigaia mă-tii, îl înjură Elvis printre dinți. Ți-o mai aduc eu altă dată?

Ajuns la ușa blocului, Marcel se opri, izbit parcă de un val de negură. Își aminti că nu-i zisese nimic de bani lui Elvis și se întoarse spre el.

– Elvise, caută-mă peste două zile când iau salariu’. Un pol, îi promise Marcel și-i făcu un semn de salut cu tigaia.

– Aaa, nea Marcele, știam eu că ești boier. Sănătate maximă și spor în ramură, îi ură Elvis, dar Marcel nu-l mai auzi. Urcă scările două câte două, intră în apartament, dar de data asta puse tigaia pe masa de la bucătărie să nu uite să aibă o vorbă cu Mărioara mai pe seară.

***

Mărioara ajunse cu mai bine de o oră mai târziu în după-amiaza aceea. Marcel se învârtea ca un leu în cușcă în bucătărie, flămând ca un lup. Într-un târziu o văzu pe fereastră că intră în bloc și ieși din bucătărie s-o întâmpine.

– Unde fuseși, fato, până la ora asta? Mor de foame!

– Stătui la coadă la ouă.

– La ouă?! Păi nu vorbirăm că se duce Stelică acasă vikendu’ ăsta și ne aduce de la mămica, ouă proaspete de țară?

– Păi când m-am așezat la coadă nu știam ce se dă. Aflai de la vecina Aurica de la șapte. Vorbirăm și noi puțin de-ale blocului și, din una-n alta, am ajuns la vânzătoare. Acu’ ce era să fac? Luai un carton. Las’ că nu strică. Din astea fac un chec ceva, iar pe cele de la maică-ta le opresc pentru ouă ochiuri. Le trebăluiesc eu, n-ai tu grijă, îl liniști ea.

Mărioara intră în bucătărie și era cât pe ce să scape ouăle. Tigaia trona în mijlocul mesei. I se ridică sângele la cap. Puse ouăle pe masă, apucă tigaia și se întoarse spre Marcel.

– Ce-i cu tigaia? se răsti ea.

– Tu mă-ntrebi? Iar mi-a dat-o Elvis. Te știam fată strângătoare. Ce-ai de tot arunci tigaia?

– Încurcă locul pe-acilea. Tot n-o folosesc că-i prea grea. Și mă lovesc de ea când vreau să prăjesc ceva.

– Și? Că doar nu cere de mâncare? Las-o acolo. Cine știe?

Încolțită, Mărioara îi povesti de tigaia din vis și de presimțirea neagră care o încerca de câteva zile încoace.

– Tu ai bolânzit de-a binelea, măi fato, măi! Mâine-poimâine bagi sfeștanie. Ia lasă-te de prostii, îi replică Marcel nervos și-i luă tigaia din mână. Ce dacă-i puțin zgâriată? E tigaie bună, solidă. Rămâne!

– Dacă ții așa mult la tigaia asta du-o la mă-ta, la țară.

Marcel ridică tigaia amenințător, dar se opri la jumătatea gestului cumpănind meritele ideii.

– Știi că nu-i o idee rea? Tot vine ziua lu’ mămica în curând. Mă duc mâine cu ea la Stelică, îi dăm o vopsea aici, e ca nouă. Pe urmă i-o las s-o ducă el cu mașina să nu ne cărăm noi cu ea pe tren.

Mărioara deschise un sertar unde ținea multe și mărunte în speranța că vor fi de folos cândva și scoase panglica de la florile pe care le primise de 8 martie de la o mămică isteață, care pricepuse că ea îi ștergea odrasla la fund, nu educatoarele.

– Uite-aci, pune-i și fundă.

– Hai mersi, făcu Marcel bucuros și ieși din bucătărie să pună tigaia lângă trusa de scule, să n-o uite a doua zi, nu înainte să comande: Fă și tu niște ouă ochiuri că-mi făcui poftă. Dar înainte fă-mi un sanviș cu brânză că-mi chiorăie mațele.

Mărioara luă penultima doză de pastile în seara aceea și se abținu de la ouă ochiuri sau altceva, conform prospectului. Apoi își făcu de lucru prin casă până noaptea târziu, iar când, în sfârșit, se întinse în pat, își propuse să încerce să nu doarmă, de spaimă că iar o să viseze tigaia însângerată. A doua zi tigaia pleca din casă, o să aibă timp să se odihnească după aceea.

Încântată de ce vedea în oglindă, luă în seara următoare ultimele două pastile, după care, răpusă de nopțile de nesomn din ultimul timp, dormi buștean, fără vise, până când o trezi deșteptătorul a doua zi.

***

La vreo trei săptămâni se întâmplă nenorocirea. Soacră-sa, femeie în putere la șaptezeci de ani, se întorcea de la câmp într-o seară și decise s-o ia pe scurtătură prin ograda unei vecine. Nici n-apucă să facă câțiva pași pe teritoriu străin, când apăru de niciunde taurul gospodăriei și-o luă în coarne câțiva zeci de metri buni, după care o trânti la pământ și-o călcă în copite. O duseră la spital carne vie, dar medicii nu mai putură să facă nimic și muri pe la ora două dimineața, fără lumânare. „Doamne, Dumnezeule mare! se închină Mărioara. Oare ăsta să fi fost sângele de pe tigaie? Ptiu, Doamne apără și păzește! Bine c-am dat-o din casă!” se felicită ea în gând.

Mărioara nu se putu învoi de la serviciu pentru parastasul de trei săptămâni. Și, oricum, Marcel plănuia să aibă o vorbă cu frații despre casa părintească. Se așezaseră cu toții la oraș și desigur nu se mai întorcea niciunul la coada vacii. Cea mai bună idee era să vândă, iar asta era o discuție la care ar fi fost bine ca ea să nu participe. Să se înțeleagă între ei.

Când Marcel se întoarse acasă seara târziu duminică, Mărioara se uita plictisită la un film vietnamez. Aceleași prostii despre conducătorul iubit, dar într-o altă limbă. Îl văzu prin geamul de la ușa sufrageriei cum se furișează în bucătărie și, mânată de o presimțire neagră, lăsă filmul baltă și se duse după el. Și ce să vezi? Marcel tocmai voia să pună la loc în dulap tigaia, cu funda roșie încă prinsă de mâner.

– Ce-ai făcut? Ai adus tigaia înapoi? întrebă ea cu glas pițigăiat.

– Asta-i tot ce-mi rămase de la mămica. Restul luară fetele că ele au copii.

– Cum adică ți-a rămas de la mămica?! Asta-i tigaia pe care o primirăm la nuntă.

– E tigaie bună, am dat cu vopsea peste zgârietură, mămica nici n-apucă s-o folosească.

– Marcele, ai înnebunit? Tigaia asta e blestemată! Doar ți-am povestit visul.

– Lasă-mă și tu acuma! Eu sunt supărat c-a murit mămica și tu îi dai înainte cu visele tale tâmpite.

– Marcele, nu glumesc. Tigaia n-are ce căuta în casa asta.

– Fato, nu ești pe treaba ta. Cum să arunci tigaie solidă, aproape nouă?

– Marcele, ori eu, ori tigaia, îi dădu Mărioara un ultimatum și cu o forță de care se miră ea însăși, îi smulse tigaia din mână. Bag divorț, Marcele!

– Bagi divorț, ’ai? Las’ că-ți dau eu motiv de divorț. Și fără de veste își însoți vorbele cu o scatoalcă după ceafă.

Mărioara văzu negru înaintea ochilor. Până aici! Fără să-și dea seama prea bine ce face, ridică tigaia și-l mirui pe Marcel. Văzu ca prin ceață cum privirea lui mirată se transformă în privire ucigașă și-l mai lovi o dată. Și încă o dată. Și încă o dată. Marcel căzuse retezat la pământ după a doua lovitură, dar ea continua să-i dea cu tigaia în cap. Îl lovi până ce, istovită, scăpă tigaia din mână. Căzu în genunchi lângă tigaie, care acum era roșie toată ca-n vis. Dădu cu ochii de capul terci al lui Marcel și-și feri privirea. Pereții erau plini de picături de sânge. Oripilată, Mărioara ridică ochii spre ceruri și văzu că și tavanul e stropit de sânge. O bucățică de creier atârna ca o stalactită, gata, gata să pice.

– Doamne, ce-am făcut! se minună Mărioara îngrozită, ștergându-și cu dosul palmei o picătură de sânge care i se prelingea pe frunte. O să mă coste o avere să zugrăvesc bucătăria.

Sfârșit