A fost odată-n Soho: Anya Taylor-Joy despre film și colaborarea cu regizorul Edgar Wright

Actrița discută una dintre scenele importante ale filmului și reflectă asupra conversațiilor preliminare cu George Miller, regizorul viitorului ei film Furiosa.

Înainte să o joace pe Beth Harmon din Gambitul damei (The Queen’s Gambit) în Kentucky-ul anilor ‘60, Anya Taylor-Joy, vedeta filmului A fost odată-n Soho (Last Night in Soho), a interpretat-o pe Sandie în viziunea lui Edgar Wright asupra Londrei anilor ‘60. Filmul horror psihologic al lui Wright se învârte în jurul lui Eloise (Thomasin McKenzie) în zilele noastre, când începe să aibă vise intense despre o cântăreață talentată din anii 1960, interpretată de Taylor-Joy. Aceasta din urmă nu numai că își arată, în film, talentul la dans, dar ne-a uimit pe toți cu o interpretare a capella a piesei „Downtown” a lui Petula Clark.

Într-o conversație recentă cu The Hollywood Reporter, Taylor-Joy povestește despre cum a fost s-o oglindească pe McKenzie, precum și despre o secvență de dans elaborată pe care cele două au avut-o cu co-starul Matt Smith.

Lista ta de colaboratori iluștri continuă să devină din ce în ce mai lungă. Având în vedere acest lucru, care este superputerea lui Edgar Wright în grupul regizorilor?
Ei bine, numărul mare de referințe pe care le are atât în muzică, cât și în film. Dar, de asemenea, regizează în cadență, iar ca actriță care a început ca dansatoare, chiar îmi văd scenele într-un anumit ritm. Iar șansa de colabora cu cineva care vorbește aceeași limbă ca mine în acest fel, a fost minunată. Cu adevărat minunată.

Pentru numeroasele cadre în oglindă care te-au implicat pe tine și pe Thomasin [McKenzie], ați învățat o coregrafie care să vă oglindească una pe cealaltă în acest fel?
Da, am avut o coregrafă minunată pe nume Jennifer White, dar ne-a cam lăsat în voia noastră. A fost vorba ca aproape să devenim una și aceeași persoană, și frumusețea e că atât lui Thomasin, cât și mie ne place să fim liniștite, chiar foarte liniștite uneori. Și aceasta este starea meditativă în care trebuie să intri pentru a fi capabil să anticipezi mișcările cuiva înainte de ale tale și pentru a avea acea conexiune stabilă, dar totuși, plină de energie între noi două. A fost ceva ce nu am mai făcut înainte și ne-am distrat de minune.

Numărul de dans de la început a fost, de asemenea, uimitor, deoarece tu și Thomasin a trebuit să intrați și să ieșiți succesiv, din scenă. A fost un proces dificil de realizat?
Da și nu. Am fost cu adevărat ca niște copii mici după fiecare dublă. Alergam la monitor și spuneam: „Doamne! Am scos-o la capăt. Incredibil!” În culisele scenei, aproape că a fost mai bine decât ceea ce este în film, deoarece a fost destul de amuzant să văd cum am reușit să fim exact acolo unde trebuia să fim pentru momentul perfect. Și nu este doar un dans între Thomasin, Matt și mine; este, de asemenea, un dans cu aparatul de filmat. La un moment dat, directorul nostru de imagine [Chung-hoon Chung] a intrat în joc cu niște lumini și atunci totul a devenit destul de frenetic. Patru oameni care se mișcă atât de repede unul în jurul celuilalt… a fost extraordinar.

Am mai vorbit despre aspirațiile tale în cinematografie și despre cum tratezi fiecare platou de filmare ca pe o școală de film. Ai luat ceva anume de pe platoul de filmare al lui Edgar pe care l-ai putea aplica într-o zi pe propriul tău platou?
Îmi place că el știe dinainte cu ce muzică va ilustra fiecare scenă. Ca interpret, te plasează perfect în rol. Poți înțelege cu adevărat cum va fi. Cu siguranță am avut momente în care m-am uitat la un film pe care l-am făcut și m-am gândit: „Oh, dacă aș fi știut că va suna așa, dacă aș fi avut informațiile sonore dinainte, aș fi calibrat scena asta puțin diferit.” Așadar, să am muzica în prealabil ar putea fi ceva ce aș folosi în viitor.

Chiar dacă Sandie este prezentată drept o proiecție în visele personajului lui Thomasin, ai abordat, totuși, acest personaj ca pe oricare alt personaj al tău?
Da, Sandie a fost o persoană foarte reală pentru mine. A trebuit să o joc așa. Mă dedic trup și suflet personajelor mele încât chiar trebuie să le cunosc. Fiecare personaj se conturează într-un mod atât de diferit și nu pot ști cum voi ajunge la acel punct de legătură pe care îl voi avea cu el. În cazul lui Sandie, am simțit acea disperare. Ca persoană care nu cunoștea pe nimeni în industria divertismentului, am înțeles această năzuință de a face parte din lumea asta și nevoia de a întâlni pe cineva care să-ți ofere o șansă. Nu este suficient să ai talent; ai nevoie de atât de mult noroc și de atâtea uși specifice care să ți se deschidă. Așa că am simțit că îi pot da acea dorință nestăvilită. Din păcate, povestea ei merge în cu totul altă direcție decât a mea și sunt foarte recunoscătoare că povestea mea este mai blândă.

Cred că ai trecut direct de la interpretarea lui Sandie în Londra anilor ’60 la interpretarea lui Beth Harmon în Kentucky-ul anilor ’60. Așadar, ți-a fost de folos ceva din experiența ta din Soho în Gambitul damei?
Ooo, interesant. Sinceră să fiu, am început ianuarie 2019 semi-îngrozită de cum urma să filmez trei proiecte de lungmetraj cu o singură zi liberă între ele. Așa că îmi amintesc că atunci când am încheiat filmările la Soho, m-am gândit: „Acum nu trebuie să fiu atentă decât la un personaj”, pentru că trăisem cu trei personaje de atât de mult timp. E de-a dreptul nebunesc ca de la o eroină Austen [în Emma] – unde să atingi mâna cuiva prin mănușă însemna atât de mult – să fii brusc Sandie și să fii îmbrăcată ca o păpușă-marionetă și să faci striptease pentru 500 de figuranți. Deci a fost destul de nebunesc. (Râde.) Așadar, când s-a terminat A fost odată-n Soho, m-am gândit: „Acum am numai un personaj căruia să-i dau totul”, și asta a fost o ușurare.

Anul trecut au fost niște vești foarte incitante, legate de tine și un proiect al lui George Miller. De când s-a anunțat Furiosa, ai avut timp să discuți cu el?
Da, sunt atât de norocoasă, sincer, să spun că am discutat. Chiar și în această etapă a proiectului, lucrul cu el este ca și cum ai merge la universitate. Îmi plac conversațiile pe care le avem. Îmi place felul în care vorbim nu doar despre personaj, ci despre poveste în ansamblu. Îl ador deja și nici măcar nu l-am întâlnit, încă, în persoană.

Brian Davids, The Hollywood Reporter, 27 octombrie