În New York-ul anilor 1920, casnica afro-americană Irene (Tessa Thompson) este șocată să se întâlnească cu fosta ei prietenă de școală, Clare (Ruth Negga), care, datorită pielii ei deschise, se dă acum drept femeie albă. Pe măsură ce Irene și Clare își reînnoiesc prietenia, dorințele și resentimentele încep să iasă la suprafață.

Rebecca Hall este de multă vreme o actriță cu ținută și grație și aduce aceste trăsături în spatele aparatului de filmat, pentru debutul ei uimitor în regie. Hall a scris, de asemenea, scenariul acestei adaptări după romanul din 1929, a lui Nella Larsen, iar instinctul ei pentru moderație, împreună cu legătura ei personală cu subiectul – bunicul ei era negru, dar a trecut drept alb pentru cea mai mare parte a vieții – este ceea ce conferă valoare acestei povești convingătoare.

Ea este ajutată de interpretările impunătoare ale lui Tessa Thompson și Ruth Negga, care le joacă pe prietenele înstrăinate Irene și Clare. O întâlnire întâmplătoare o face pe Ruth să descopere că Clare își trăiește viața ca femeie albă; pielea ei mai deschisă, permițându-i să „treacă” drept caucaziană. Irene (Tessa Thompson), care este, de asemenea, birasială, dar își duce viața ca afro-americană, este la început circumspectă față de alegerile de viață ale lui Clare – și este complet dezgustată de soțul ei rasist, John (Alexander Skarsgård). Cu toate acestea, nu trece mult până când cele două își reînnoiesc legătura, ceea ce le va schimba irevocabil viețile amândurora.

Pentru un film care se referă în mod explicit la problemele rasiale, Mirajul identității (Passing) evită în mare măsură tentația de a-i exagera sau de a denatura – deși există câteva momente șocant de fățișe. Filmul începe cu două femei albe care se referă la o păpușă „negruță”; mai târziu, soțul lui Irene, Brian (André Holland) vorbește cu copiii lor mici despre linșaj. Și, în timp ce Skarsgård încearcă să-i confere lui John cu o oarecare profunzime, timpul său limitat de ecran înseamnă că nu este altceva decât o unealtă boantă, pentru atitudinea rasistă și misogină.

Cele mai bune momente ale filmului sunt atunci când drama, emoțională și politică, se desfășoară în spațiile dintre aceste momente mai explicite. Irene se ascunde în spatele unei pălării cu boruri largi pentru a lua ceaiul într-un hotel de lux și își exprimă vinovăția că a angajat o servitoare cu pielea mai închisă. Ea și Clare transmit secrete și dorințe cu fiecare privire, iar prietenia lor abundă de nuanțe erotice. Nestăvilita Clare poate nu este singura care trece drept ceva ce nu este.

Mirajul identității (Netflix)
Mirajul identității (Netflix)

Alegerea de a filma în monocrom ar fi putut părea un truc ieftin și totuși, filmând în formatul tradițional (și claustrofob) 4:3, directorul de imagine Edu Grau aduce pe ecran o astfel de textură, încât nimic nu este vreodată cu adevărat alb-negru. Camera pictează cu lumină – o rază de soare dansează pe o frunză, o ceainărie strălucitoare te copleșește – și contrastează. Thompson este adesea singură în cadru, cu hainele în culori vii ale Irenei pe fundalul lemnului cenușiu al casei ei din Harlem. Schimbarea anotimpurilor este marcată de profilul evolutiv al unui copac. Totul este subliniat de o coloană sonoră de jazz, care se bazează atât pe pianul molcom, cât și pe saxofonul imperios.

O crăpătură se formează deasupra patului conjugal al lui Irene și Brian, bătaia unui ceas cu pendul întrerupe în mod obișnuit reveriile lui Irene și înțelegem că „trecerea” lui Clare înseamnă mai mult captivitate decât privilegii. Evenimentele conduc spre un punct culminant care este cu adevărat șocant, dar cumva inevitabil. Și, în ciuda faptului că lasă atât de multe întrebări fără răspuns – nu în ultimul rând despre cât de mult este definit cineva de rasă, gen sau sexualitate – acest film este profund și satisfăcător.

Un debut impresionant în regie al actriței Rebecca Hall, care evită în mare măsură clișeele sau exagerările legate de rasă, cu două interpretări excelente din partea lui Tessa Thompson și Ruth Negga.