Tick, Tick… BOOM!: Odă pentru copiii scenei

Filmul lui Lin-Manuel Miranda găsește un echilibru grațios între realitate și ficțiune, încadrând arta între formă accentuată de obsesie de sine și cel mai încântător și important lucru din lume.

Copiii scenei sunt întotdeauna un pic nesuferiți. Asta face parte din ADN-ul lor. Iar Tick, Tick… BOOM! este creat în întregime de ei și pentru ei, adaptat de Lin-Manuel Miranda (Hamilton) după un spectacol menit pentru scenă al lui Jonathan Larson (Rent). Inevitabil, acest lucru îi va enerva pe unii – vor considera totul mult prea onest, prea nerușinat în dorința de a fi plăcut cu tot dinadinsul. Dar ce alt fel de persoană și-ar dori o viață în care fiecare emoție trăiește în căutarea unui ritm? Cine altcineva ar fi pregătit, seară de seară, să-și poarte durerile și bucuriile secrete în văzul tuturor?

Totuși, Tick, Tick… BOOM! se salvează din pragul egocentrismului, deoarece atât compoziția lui Larson, cât și punerea în scenă a acelei compoziții de către Miranda, recunosc în mod repetat mentalitatea narcisică a lumii Broadway. Premisa sună ca o parodie: un tip alb hetero își smulge părul din cap că n-a compus următorul mare musical american până la vârsta de 30 de ani. Nu-i vine să creadă că lumea nu s-a îndrăgostit pe loc de ultimul său proiect, o operă rock futuristă intitulată Superbia. „Tick, tick” din titlu este ceasul invizibil, cu numărătoarea inversă până la soarta obscurității veșnice.

Doar că nu-i așa. Nu tocmai. Larson (jucat pe ecran de Andrew Garfield) scria despre propria lui viață. Superbia era reală, iar Tick, Tick… BOOM! a fost modalitatea lui autobiografică de a-și asuma eșecul. Larson a compus marele musical american al generației sale, dar a murit de disecție de aortă în ziua în care Rent urma să aibă prima reprezentație în avanpremieră. Filmul lui Miranda găsește un echilibru grațios între realitate și ficțiune, încadrând arta între formă accentuată de obsesie de sine și cel mai fascinant și important lucru din lume.

Și de ce n-ar fi Miranda îndreptățit să-și sărbătorească talentul? El este Larson-ul propriei generații, muzicianul la care se apelează la Hollywood, cu același entuziasm stringent și electric pentru munca sa. Numai în acest an, el și-a văzut muzicalul In the Heights adaptat pentru marele ecran și a contribuit cu cântece la animațiile Vivo și Encanto (Disney). Este surprinzător faptul că, de-abia acum, Tick, Tick… BOOM! marchează debutul său regizoral. După aceasta, oare vor mai fi noi lumi de cucerit? Filmul, așa cum ne-am putea aștepta, este cu entuziasm autoreferențial când vine vorba despre tradiția Broadway. Nu numai că compozitorul Stephen Sondheim (Bradley Whitford excelent în rol) este tratat practic ca un zeu printre muritori, dar Miranda nu-și ratează șansa când trebuie făcută o referire muzicală – la vechi, la nou, la propriile lui compoziții.

Garfield este fericit să intre în joc cu toată această iubire și admirație între artiștii de pe Broadway. În rolul lui Larson, arată tot timpul ca și cum ar fi străbătut de curent electric. Are ochii atât de larg deschiși, este atât de volubil, iubitor și prezent în rol încât trage constant filmul înapoi din pragul auto-indulgenței. Crezi din toată inima că el este Larson și a fost dintotdeauna, ceea ce este deosebit de impresionant, având în vedere că nu are aproape nici o altă experiență anterioară legată de cântat. Miranda, între timp, oscilează între narațiune și repovestirea de către Jonathan a acelei narațiuni pe scenă, ca un omagiu pentru structura-monolog a spectacolului original al lui Larson. Este, în sine, o mică metaforă, care ne amintește de modul în care mintea artistică interpretează în mod constant experiența personală drept material potențial – fapt care, la un moment dat, devine crucial pentru intriga.

Larson din Tick, Tick… BOOM! este atât de îndrăgostit de viața de artist încât se supune ridicolului de bună voie. Când iubita lui, Susan (Alexandra Shipp), anunță că pleacă din New York pentru a preda dans, el este gelos pe stabilitatea ei, în timp ce se comportă ca și cum ar fi fost trădat spiritual. Același lucru este valabil și pentru prietenul lui, Michael (Robin de Jesús), care și-a schimbat cariera de actor pentru un post în publicitate și „n-a regretat niciodată”. Sentimentele lui sunt corozive, iar filmul nu arată prea multă compasiune față de amăgirea lui Jonathan că viața lui s-ar putea la fel de bine să se încheie la 30 de ani, tocmai atunci când atât de multe vieți din jurul lui sunt scurtate de SIDA. Tick, Tick… BOOM! este pe cât de conștient de sine, pe atât de pasional – poate că, în sfârșit, va convinge pe cineva că copiii scenei nu sunt, până la urmă, chiar atât de răi.

Clarisse Loughrey, The Independent, 11 noiembrie

Tick, Tick… BOOM! are premiera la Netflix, pe 19 noiembrie.