În ghearele câinilor: Un western pursânge emoționant

Douăsprezece nominalizări la Premiile Oscar 2022, inclusiv pentru Cel mai bun film.

În ghearele câinilor (The Power of the Dog), psihodrama care arde mocnit, despre doi frați la cuțite într-o fermă din Montana anilor 1920, este unul dintre cele mai bune filme ale regizoarei Jane Campion.

Primul lungmetraj al lui Jane Campion în mai bine de 10 ani este un western / psihodramă gotică: misterios, malign, cu un final letal care se strecoară în spatele tău ca un tâlhar. Admiratorii lui Campion vor aprecia scena în care un pian cu coadă este transportat printr-o sălbăticie aridă; opt cowboy filistini sunt obligați să-l care până în salonul proprietarului fermei, simbolul cultural din deșert. Și pe acest instrument, noua doamnă a casei, interpretată de Kirsten Dunst, încearcă să-și perfecționeze interpretarea Marșului Radetzky al lui Strauss, în timp ce proaspătul ei cumnat răutăcios, zeflemitor (interpretat de Benedict Cumberbatch) o încurcă deliberat interpretându-l și el la banjo – lăsându-ne să înțelegem deconcertant că, în ciuda asprimii lui, el este, de fapt, mai talentat la muzică decât ea. Este cel mai amenințător ciupit de strune de banjo de la Eliberarea (Deliverance) încoace.

Cadrul este Montana anilor 1920, unde doi frați conduc o fermă profitabilă: Phil Burbank (Cumberbatch) carismatic dar din topor și George (Jesse Plemons),  care abordează un stil de a se îmbrăca și purta pălăriile mai elegant decât asudatul Phil și care aspiră la statutul social înalt al părinților vârstnici, care, evident, le-au plasat afacerea. Phil, un tiran instinctiv, îl numește pe fratele său „grăsuțu’ ”, își încurajează angajații să-și bată joc de el și este obsedat de faptul că George se bazează ca un parazit pe competența lui dură, pe care a dobândit-o de la un fermier carismatic numit „Bronco” Henry, pe care Phil îl adulase odinioară și de la care a învăţat meseria. Dar, de fapt, singuraticul și disfuncționalul Phil se bazează emoțional pe fratele lui liniștit și demn, iar acești bărbați adulți împart dormitorul în casa lor mare, ca niște copii.

Așa că Phil este revoltat când George se căsătorește cu o văduvă din oraș: Rose (o interpretare excelentă a lui Dunst), o fostă pianistă de cinema, care acum este la conducerea unei cafenele, cu un fiu adolescent sensibil pe nume Peter (Kodi Smit-McPhee), care servește la mese și creează pentru acestea, decorațiuni-flori complicate din hârtie, spre batjocura homofobă a lui Phil. Și totuși Phil este în mod ciudat fascinat de frunzele delicate de hârtie ale lui Peter, în ecou vizual cu fâșiile de piele netăbăcită din care mai târziu împletește amenințător o frânghie. De îndată ce Rose se mută în casă, Phil nu face altceva decât s-o hărțuiască, în timp ce ea alunecă în depresie și alcoolism, dar apoi Phil pare să manifeste un ciudat interes patern pentru Peter, oferindu-se să-l învețe să călărească și să-l conducă în sălbăticie pe dealuri îndepărtate pentru a-l învăța meseria de cowboy, așa cum se pare că a făcut odinioară „Bronco” cu el.

Campion a adaptat romanul din 1967 a lui Thomas Savage și a creat ceva deasupra căruia planează un aer de tragedie, disfuncție și groază. Este ceva à la Ibsen, mai ales în scena atroce în care George își invită părinții și pe prietenii lor politici la o cină formală, iar biata, nefericita Rose este incapabilă psihologic să cânte la pian pentru ei. Ocazional, seamănă chiar puțin cu Uriașul (Giant) al lui George Stevens din 1956 (și poate dacă lucrurile ar fi stat altfel, rolul lui Peter l-ar fi interesat pe James Dean) – dar Smit-McPhee aduce ceva insondabil de complex și rezervat comportamentului personajului său, o calitate opacă, care, după marea dezvăluire, capătă semnificație retrospectivă, ca o lovitură de copită de catâr. Spectatorii vor trebui să-i pună cap la cap sensul după genericul final, cu ecou la vocea narativă de deschidere.

Campion se pricepe de minune să confere filmului accente sinistre: biata Rose se împleticește până în bucătărie pentru a vorbi cu bucătăreasa doamna Lewis (Geneviève Lemon) și cu servitoarea Lola (Thomasin McKenzie) și este regalată cu bârfe ciudate și mituri urbane, inclusiv unul despre o femeie decedată, al cărei păr a continuat să crească după moarte, umplând sicriul. Aproape că poți simți frisonul lui Rose de frică și comuniune, imaginându-și că este ca acea femeie chiar atunci. În ghearele câinilor este realizat cu artă și dibăcie: este unul din cele mai bune filme ale lui Jane Campion.

Peter Bradshaw, The Guardian, 17 noiembrie

În ghearele câinilor (The Power of the Dog) are premiera la Netflix, pe 1 Decembrie. Mulțumim pentru cadoul de ziua noastră națională, Netflix!