Mâna lui Dumnezeu: O rapsodie napolitană

Totul este supradimensionat în Mâna lui Dumnezeu (È stata la mano di Dio; The Hand of God): culorile, personajele, gesturile. Chiar și sfârcurile dezgolite (un motiv recurent, dacă vreți) sunt impresionante. Probabil asta se datorează faptului că filmul cel mai furtunos și mai plin de suflet al regizorul italian laureat cu Oscar, Paolo Sorrentino (Tânărul Papă – The Young Pope), spune povestea unui adolescent – ​​un substitut pentru  Sorrentino la tinerețe, la Napoli, în anii 1980 – deși modestul Fabietto (doppelganger-ul lui Chalamet – Filippo Scotti) pare, adesea, mai puțin vedeta filmului cât un pivot într-o narațiune care oscilează liber între comedie și tragedie, melodramă și piesă autobiografică.

Este 1984, iar Fabie locuiește cu părinții și cu doi frați mai mari într-un apartament confortabil, aglomerat, visând la lucrurile la care visează majoritatea copiilor de vârsta lui: sex, fotbal, libertate. Părinții lui sunt încă înnebuniți unul după celălalt, chiar dacă Saverio (Toni Servillo) nu poate rămâne fidel, spre tristețea Mariei (Teresa Saponangelo). Fratele lui amabil, Marchino (Marlon Joubert) îl ia cu el la audiții de actorie și simpatizează cu pasiunea lui pentru mătușa lor tulburată emoțional, Patrizia (Luisa Ranieri), care arată ca Venus pe jumătate de scoică și a cărei sexualitate fățișă transformă chiar și un prânz în familie într-o revelație erotica.

Lăsând la o parte înclinația ei pentru nuditatea publică sfidătoare, Fabie și furioasa și vulnerabila Patrizia încep timid să lege propriul lor fel de prietenie. Dar, mai mult decât rudele interzise, ​​Fabie este pasionat de fotbalul european, iar perspectiva ca superstarul argentinian Diego Maradona să se alăture echipei lui Napoli, îl entuziasmează peste măsură. (Titlul filmului provine de la un gol legendar la Cupa Mondială, marcat, cândva, de Maradona.) Știrea asta și revelația că vrea să-și regizeze propriile filme când va crește, îl mențin cu înfrigurare pe linia de plutire, până ce o întâmplare tragică – care ar putea părea o întorsătură de situație crudă dacă nu i s-ar fi întâmplat în realitate lui Sorrentino — dă totul peste cap.

Există mai mult decât o notă de realism magic în Mâna lui Dumnezeu, cu scenele lui absurde și tablouri Technicolor saturate; o întâlnire fictivă cu Frederico Fellini la o audiție pare mai puțin cameo, cât o viziune a călăuzei spirituale a filmului, binecuvântarea binevoitoare a unui maestru. (Deși singura lui contribuție pe ecran este respingerea fără echivoc a perspectivelor lui Marchino în actorie.) Schimbările de ton ale filmului nu sunt întotdeauna ușor digerabile; farsa și calamitatea sunt tovarăși ciudați, iar intriga episodică, de multe ori, nu face legătura între scene, ci le lasă să se împrăștie capricios, pe parcursul de peste două ore al filmului. Fără îndoială sunt filme mai coezive despre maturizare și altele mai subtile. Dar Mâna lui Dumnezeu nu se străduiește prea mult ca totul să aibă sens; este doar dolce vita unui băiat, scăldată în soarele mediteranean, hormoni și aer sărat.

Leah Greenblatt, Entertainment Weekly, 3 decembrie

Mâna lui Dumnezeu (È stata la mano di Dio; The Hand of God) are premiera la Netflix, pe 15 decembrie.