Dacă 2021 nu a fost revenirea completă la normalitate la care am sperat cu toții după anul precedent, am avut, totuși, lucruri pentru care să fim recunoscători: în special că, în ciuda tuturor dificultăților, cinematograful a revenit, în sfârșit, în viețile noastre. Filmele au revenit la casa lor firească pe marele ecran, au fost lansate, în sfârșit, filmele mult așteptate (și mult amânate), iar publicul a putut, din nou, să experimenteze împreună fiorul experienței cinematografice. Iar printre filmele care au ajuns, în sfârșit, pe marele ecran, a existat câte ceva pentru toată lumea – o grămadă de blockbustere, epopei științifico-fantastice vaste, musicaluri numai cântec și dans, drame intime de personaj, thrillere care-ți măresc pulsul și ciudățenii de neclasificat.

Cea mai rea fată din lume – Verdens verste menneske (The Worst Person in the World)
Privirea jucăuș structurată a lui Joachim Trier asupra călătoriei de auto-nedescoperire a unei tinere din Oslo este un portret emoționant al angoasei mileniale, dar este și surprinzător de expansiv. Numeroase personaje din film, în variate ocazii, ar putea fi denumite „cea mai rea persoană din lume” (chiar dacă numai pentru o clipă), iar efectul cumulativ reflectă cât de dificil este pentru oricine să trăiască o viață care să fie atât fericită, cât și bună. (Vulture)
Scris și regizat de Siân Heder, filmul este o răstălmăcire adorabilă, inclusivă și amuzantă a formulei clasice de maturizare, cu o fabuloasă Emilia Jones în rolul lui Ruby, singurul membru care aude al unei familii de pescari surzi, din Massachusetts. Ruby se străduiește să jongleze liceul cu datoria față de mamă (Marlee Matlin), tată (Troy Kotsur) și fratele încăpățânat (Daniel Durant). Dar înscrierea în corul școlii și colaborarea cu un profesor excentric și cumsecade (Eugenio Derbez) – îi dezvăluie o nouă pasiune: cântatul; o pasiune pe care dorește s-o urmeze din toată inima.
Poveste din cartierul de vest – West Side Story
Cumva, Steven Spielberg și Tony Kushner – și o distribuție tânără, energică pentru bandele Jets și Sharks – au reușit un regal cinematografic. Respectând talentul artistic și bunele intenții ale musicalului original de pe scena Broadway, au transformat Poveste din cartierul de vest în ceva imperios, modern și incitant. Ar fi multe de spus despre gesturile de reverență și revizionism ale filmului, dar în mare parte sunt emoții puternice, cântece memorabile și o încredere neclintită că sinceritatea va fi întotdeauna mai puternică decât cinismul. (NYT)
The Tragedy of Macbeth al lui Joel Coen îi reunește pe Denzel Washington și Frances McDormand ca Lord și Lady Macbeth, două dintre cele mai fascinante personaje shakespeariene. Filmul lui Coen îi face pe cei doi Macbeth mai în vârstă, chiar dacă nu și mai înțelepți; amândoi dornici de o putere și o influență care i-au ocolit până acum. Interpretările formidabile din partea lui Washington, McDormand și Kathryn Hunter (în rolul vrăjitoarelor) — cuplate cu imaginea extrem de frumoasă a lui Bruno Delbonnel — fără îndoială, fac din The Tragedy of Macbeth, unul din evenimentele cinematografice ale anului. (Vogue)
Un artist de teatru (Hidetoshi Nishijima), rămas recent văduv, călătorește la Hiroshima pentru a regiza o versiune experimentală a piesei lui Cehov „Unchiul Vania”. O tânără (Toko Miura), în doliu ea însăși, este angajată ca șofer. Pornind de la această premisă – și de la nuvela lui Haruki Murakami – Hamaguchi construiește o meditație discretă, pe mai multe niveluri, asupra complexității conexiunii umane. Spiritul lui Cehov plutește în fundal și este onorat prin respectul nesentimental și plin de compasiune al filmului, pentru personajele sale. (NYT)
Formidabilul Licorice Pizza al lui Paul Thomas Anderson este, fără îndoială, un film despre maturizare – prima lui contribuție clară la un gen definit de tipul de auto-invenție patologică și nevoie brutală de acceptare, care i-au alimentat, de asemenea, fiecare dintre filmele anterioare — dar nu este vorba cu adevărat despre maturizare. În primul rând, ambii protagoniști au crescut, deja, într-o anumită măsură și nu au nevoie decât de cineva care să recunoască oamenii care au devenit în acest proces. Pe de altă parte, chiar și cele mai în vârstă personaje ale lui Anderson au avut întotdeauna o latură copilărească în fază terminală. (Indiewire)
De la falezele impresionante din Caladan, până la întunericul demonic al lui Giedi Prime, Villeneuve (asistat cu pricepere de directorul de imagine Greig Fraser) ne poartă într-o călătorie care ne uluiește simțurile și ne învăluie cu desăvârșire în universul lui Frank Herbert. Dar nu este doar o sărbătoare pentru simțuri. Villeneuve a distilat cu succes romanul dens al lui Herbert (ei bine, jumătate din el) într-o aventură de două ore și jumătate plină de nobili înjunghiați pe la spate, bătălii ample și mânuit de sabie în stil chambara. Rezultatul este o poveste despre maturizare, o tragedie shakespeariană, o meditație asupra teologiei mesianice și o parabolă a colonialismului și a exploatării indigene… cu viermi de nisip uriași. Pur și simplu, este un film care are ceva pentru toată lumea, indiferent dacă doresc divertisment cu floricele de porumb sau dovada că filmul este artă. (Empire)
Fiica ascunsă – The Lost Daughter
Fiica ascunsă, un film tulburător, reușește un amestec straniu de escapism scăldat în soare și teamă claustrofobă – combinația potrivită pentru o poveste despre partea întunecată a atașamentului parental. Olivia Colman, într-o interpretare memorabilă, joacă rolul unei profesoare de vârstă mijlocie pe nume Leda, care își vede vacanța de vis pe o insulă grecească năruită de o familie americană gălăgioasă, care a năvălit în complex. În grup se află o tânără mamă — Dakota Johnson, atrăgătoare și nefericită — care îi atrage atenția Ledei și îi amintește de alegerile pe care le-a făcut ea însăși cu ani în urmă. (Eul mai tânăr al Ledei este interpretat de Jessie Buckley: sexy, ambițioasă, impulsivă.) Fiica ascunsă este un tur de forță actoricesc și o examinare a pasiunii, vervei și furiei feminine. (Vogue)
Lungmetrajul regizorului Kenneth Branagh despre un băiat protestant care a crescut în clasa muncitoare din Belfast la sfârșitul turbulent al anilor 1960 este filmat cu măiestrie și sfâșietor de emoționant. Interpretările magnifice ale lui Judi Dench, Jamie Dornan, Caitriona Balfe și tânărului protagonist Jude Hill sunt susținute de cinematografia artistică, în cea mai mare parte alb-negru. Deși violența și tensiunea din timpul perioadei denumite The Troubles (conflictul nord-irlandez) formează cea mai mare parte a intrigii, cele mai bune momente din film sunt vesele sau amuzante: Hill se îndrăgostește de o fată de la școală; Dornan și Balfe dansează din tot sufletul la un priveghi și o scenă care diminuează tensiunea cu o cutie de îndepărtat pete. Una peste alta, un film încântător. (Vogue)
În ghearele câinilor – The Power of the Dog
Cu acțiunea plasată în Montana izolată, în 1925, În ghearele câinilor spune povestea unor frați crescători de vite, care abordează solitudinea muncii lor în moduri foarte diferite. George (un Jesse Plemons la patru ace) curtează o văduvă din zonă – Rose (Kirsten Dunst), se îdrăgostesc și se căsătoresc. Fratele lui, Phil (Benedict Cumberbatch), nestăpânit și extrem de inteligent, nu vrea să aibă nimic de-a face cu convenționalitatea lui George. În schimb, îi face plăcere să-l chinuie pe fiul adolescent al lui Rose, Peter (Kodi Smit-McPhee), a cărui încredere calmă dezechilibrează filmul în moduri neașteptate. Încărcat de tensiune, atât violentă, cât și sexuală, În ghearele câinilor este un glorios portret minuțios al ardorii umane. (Vogue)
Mențiune specială
Babardeală cu bucluc sau porno balamuc
De la începutul hard-core până la finalul zbuciumat, acest film românesc care sfidează o clasificare, surprinde aproape prea bine starea de spirit actuală – disperarea, furia, epuizarea. O profesoara din București (minunata si neînfricata Katia Pascariu) se trezește cu locul de muncă în pericol, după ce o casetă cu o filmare erotică pe care a făcut-o cu soțul ei, ajunge semivirală. Între timp, pandemia de Covid și ostilitatea în clocot a războiului cultural transformă viața de zi cu zi într-un teatru al nemulțumirii și anxietății. Toate acestea sunt ținute în echilibru – cu greu – de intelectualismul abraziv al regiei lui Jude și furia sinceră care-i alimentează parodia. (The New York Times)
Pe Drive My Car îmi doresc foarte mult să-l văd. Numele Haruki Murakami m-a convins. 🙂 Și Belfast îmi face cu ochiul, datorită timpului său, dar și povestea îmi sună interesantă. ❤️
LikeLike
Și celelalte nu? Bine, pe Belfast îl aștept și eu cu interes, dar vreau să văd și Cea mai rea fată din lume și CODA…
LikeLike
Sigur că și celelalte mi-au trezit curiozitatea. Dar pe acestea două le voi căuta primele. Iar apoi, da, pe Cea mai rea fată din lume și pe locul 4 în ordinea preferințelor mele e Macbeth, deși cartea nu m-a prins, dar poate că o voi percepe altfel dacă văd mai întâi această ecranizare, datorită distribuției. 🙂
LikeLike
Macbeth este piesa mea preferată de Shakespeare. N-ai citit cu atenție, sincer. Povestea e fenomenală. Va trebui să-i mai acorzi o șansă la un moment dat. Peste 10 ani să zicem. Toate la timpul lor. Îmi închipui că n-aveai chef de ea când te-ai apucat. 🙂
LikeLiked by 1 person
Cred că ai dreptate, nu era timpul ei. Spun asta fiindcă, în ultima vreme, am tot văzut filme cu războaie, pe care le tot evitam -până mai ieri- din start, și chiar mi-au plăcut. Așa că îi voi mai da o șansă și cărții acesteia. ❤️
LikeLiked by 1 person
Sper să văd câte mi-am propus de aici. 😀
LikeLike
Cea mai rea fată din lume chiar vine cu dedicație… nu știu dacă ai văzut. 🙂 Așteptăm părerea ta după ce-l vezi.
LikeLike
Am văzut, Jo. Am văzut, dar nu ştiu ce să răspund încă. După ce văd filmul. Că aşa, fără film, doar de la mine, zic că… că da, e cam dificil. 🙂
LikeLike
🙂 OK! Deci ai temă pentru acasă. Vorbim după ce-l vezi. 🙂 Pupici!
LikeLiked by 1 person
Aşa facem, aşa rămâne! 😉
LikeLike
“Dune” si “Drive My Car” mi-au atras atentia si voi incerca sa le fac loc pe lista. 🙂
In gherele cainilor am vazut; am si scris ca…
Am tot incercat sa vad filme si seriale inspirate din “Dune” dar le-am tot gasit cate un “cusur” si cel mai mult am rezistat o ora. Poate pentru ca am citit romanele lui F.H. si filmele n-au reusit sa “prinda” acea “scanteie” din romane.
Mai fac o incercare cu acesta. 🙂
Multumesc pentru recomandari, Jo.
LikeLike
Acu’ mie mi-a plăcut și În ghearele câinilor și Dune. Așa că nu te lua după mine. 🙂 Va trebui să vezi singură. Te așteptăm cu impresii după aceea.
LikeLike
In ceea ce priveste “In ghearele cainilor” poate ca am vazut prea multe in realitate si caut in filme ceva ce am sanse putine, spre deloc, sa intalnesc in realitate. 🙂
Cu “Dune” mi-a fost “greu” pentru ca filmele pe care am incercat sa le vad nu au reusit sa “ilustreze” filosofia care face (din punctul meu de vedere) deliciul romanelor lui F.H.
LikeLike
In final ai văzut Dune? Din conversația de mai sus deduc că nu. Mie mi s-a părut spectaculos, dar nici n-am citit romanele, nici n-am văzut ecranizările anterioare. Părerea ta contează mult mai mult. Am forfecat Dune într-un articol special… prin octombrie. Te așteptăm cu păreri acolo, după ce-l vezi.
LikeLike
Am vazut Dune (2021). Cred ca a “distilat” asa de bine romanul (partea 1) incat au ramas efectele speciale, care-s super, recunosc, dar e, mai mult, ca un joc pe computer. 😊 E un film, fain, de aventuri SF – filosofia cred ca o deduc cei care au citit romanele.
Am vazut filmul facand abstractie de roman si mi-a placut.
Sunt foarte putine dialoguri / interactiuni umane (sa zic asa). Ceea ce mi-a placut foarte mult a fost distributia: au “potrivit” in pielea personajelor actori care sunt cam cum mi-am imaginat ca arata personajele din roman. 🙂 Paul Atreides (T. Chalamet), de exemplu, e un adolescent, dar are (emana) si “forta” necesara unui Mesia. Paul din filmul din 1984 nu prea arata a adolescent si e prea efeminat pentru acest personaj (parerea mea). In serialele (a cate 3 ep) din Dune (2000) si Copiii Dunei (2003) Paul Atreides e… blond, si nu prea arata a adolescent! (sunt si adolescenti care arata… matur) 🙂
Poate ca in partea a doua va reusi sa “prinda” si profunzimea ideii / ideilor romanelor lui F.Herbert.
LikeLike
Waaa, sunt cateva pe aici care chiar ma tenteaza… Am vazut, bineinteles, Dune, superb…
LikeLike
Aaah, și mie mi-a plăcut Dune. Părerea mea este că o să-ți placă În ghearele câinilor. Este favoritul meu so far.
LikeLiked by 1 person
Multumesc pentru sugestie! ❤
LikeLike
Ma bucur ca Dune e pe lista, Impreuna cu Belfast, merita!
LikeLike
Și nu numai. Te-am bătut la cap cu The Power of the Dog. L-ai văzut în final? Ți-a plăcut? 🙂
LikeLiked by 1 person
Muzica e superba. Efectele vizuale parca sunt o compozitie si Cumberbatch creeaza un rol ca oricare alt rol al lui, memorabil.
Povestea nu e o vacanta si mi-a amintit de un alt roman pe care copiii mei l-au studiat pentru clasa de literatura engleza…
Dar merita vazut! Mersi, Jo.
LikeLike
Ce bine că n-am copii care studiază literatură engleză. 🙂 M-am putut bucura liniștită de The Power of the Dog.
LikeLike
Cred că sunt singurul care nu a văzut încă niciunul din cele 11 enumerate. Dar sper ca anul care vine să văd măcar jumătate, adică 5, 5! 😉
LikeLike
Să fii sănătos, Petru și să le vezi pe toate. 🙂
LikeLiked by 1 person
Doar Dune am vazut si mie mi-a placut. Pe celelalte probabil cu alta ocazie
LikeLike
Trebuie să-ți faci timp să le vezi până la Oscaruri (sfarșit de martie) altfel nu vei putea să votezi filmul anului în cunoștință de cauză. 🙂
LikeLike
Dacă astea sînt cele mai bune filme ale anului 2021 atunci e vai şi jale. 😦
Am văzut The power of the dog şi cred că primele şi ultimele cinci minute ar fi fost suficiente.
Am să încerc CODA, pe care îl aveam de ceva vreme în listă şi pe Verdens verste menneske de curiozitate (am văzut vreo două islandeze recent, să vedem cum se prezintă Norvegia).
Filmele japoneze care se vor introspective sînt de obicei mult prea lungi şi foarte greu de înghiţit, iar Doraibu mai kâ cu cele trei ore ale sale nu face excepţie. Probabil am îmbătrînit şi eu prea mult faţă de vremea cînd aveam răbdare să urmăresc mutul şi repetitivul Hadakano shima.
Restul celor din listă nu mă interesează, cel puţin conform scurtelor prezentări. Încă am pe listă revederea lui Dune cel din 1984 cu Kyle MacLachlan, Sting şi alţii, pe care l-am văzut cu mult prea mult timp în urmă ca să-l fi înţeles pe deplin.
So many movies, so little time…
LikeLike
Da, într-adevăr: so many movies, so little time…
LikeLiked by 1 person
Mi-am încercat norocul azi-noapte cu norvegianul. N-a fost să fie. Am tras de mine să rezist pînă la final. Singura parte cu care am rezonat substanţial a fost discuţia ei cu Aksel la masa din… grădina spitalului (sau ce-o fi fost acolo), unde povestea el şi parcă mă vedeam pe mine. Şi asta a fost doar cu jumătate de oră înainte de finalul celor 2h8min. Uof! 🙂
Să vedem dacă mă descurc cu CODA.
LikeLike
Oarecum surprinzător pentru un fan sci-fi, CODA mi-a lăsat o impresie mai bună decît Matrix 4. Cîteva glume bunicele, o abordare nu atît de dramatică încît să eclipseze momentele amuzante sau “normale” şi o interpretare inedită (pentru mine, cel puţin) la audiţie.
Din păcate, eroina nu are întindere vocală, n-ar putea “urca” nici dacă i-ar fi viaţa în pericol, şi asta coboară punctajul total.
Am să încerc să-l compar cu originalul La famille Bélier (2014), poate interpreta de acolo e ceva mai dotată vocal.
LikeLike
Te pricepi și la muzică?!!! N-am cine știe ce ureche muzicală, așa că probabil n-o să strâmb din nas la CODA.
LikeLiked by 1 person
Deşi acuitatea auditivă mi-a scăzut în timp – ceea ce poate fi normal datorat vîrstei sau moştenire genetică de la maică-mea – încă mai am totuşi o percepţie destul de bună, zic eu, a sunetelor şi o ureche muzicală suficient de bună încît să pot distinge anumite calităţi (şi defecte). Cîndva distingeam imediat notele false, acum mi-a mai slăbit atenţia. Cîndva cîntam şi la chitară ca hobby, aşa că… 🙂
Nu ştiu cum stai cu sensibilitatea – în speţă empatia – dar s-ar putea să-ţi placă, cel puţin pare natural în replici şi acţiune, nu forţează nota. Diseară o să încerc şi versiunea franceză originală, tare sînt curios. De obicei francezii fac filme mai bune decît americanii, n-aş şti să enumăr exact motivele şi diferenţele dar aşa se simte.
LikeLike
Exact! Asta-i și părerea mea. Filmele originale sunt mai bune decât remake-urile. CODA pare să fie singura excepție.
LikeLiked by 1 person
Da, şi eu am rămas surprins. O fi excepţia care confirmă regula? 🙂
Dacă poţi şi vrei, încearcă să faci ca mine, să le vezi pe ambele şi apoi să faci comparaţia.
Ah şi ştii ce mi s-a părut un amănunt inedit în CODA? La un moment dat profesorul, cînd era cu corul, a făcut nişte mişcări gen Ioan Luchian Mihalea. Nu ştiu dacă a fost ceva studiat şi intenţionat, dar dacă a fost e posibil să indice o documentare profundă a creatorilor în mai multe direcţii, ceea ce poate explica de ce remake-ul pare mai bun decît originalul. Sau poate doar bat cîmpii. 😀
LikeLike
Bun, revin după “familia Bélier”. De data asta trebuie să recunosc că remake-ul american e mai puternic, mai adînc decît originalul francez. Singurul lucru la care originalul dă clasă e vocea eroinei. Dacă americanii ar fi avut o asemenea voce…
LikeLike
Asta chiar e o premieră, un remake american mai bun decât originalul. Dar cum spuneam, n-am cine știe ce ureche muzicală, așa că probabil o să fiu foarte încântată de CODA.
LikeLiked by 1 person
Vizionare plăcută, dar! 🙂
LikeLike
Am văzut aseară CODA. Exact cum mi-am închipuit nu m-au deranjat performantele vocale ale personajului principal. Și pe mine m-a emoționat scena audiției, chiar foarte mult. Dar, deși numele lui Marlee Matlin este rostit in aceeași propoziție cu Oscar, personajul care mi-a plăcut cel mai mult a fost tatăl. Deși mut, spunea lucrurilor pe nume fără jenă 🙂 , în plus a dat dovadă de o sensibilitate înduioșătoare.
LikeLiked by 1 person
Acea scenă a audiţiei precum şi alte elemente, a fost preluată exact ca în original. Cine a adaptat scenariul a avut grijă să păstreze scenele importante, puternice şi chiar a adăugat altele la fel de bune. Într-adevăr, tatăl e un personaj pregnant şi natural – poate fiindcă el e singurul cu adevărat surd din tot cast-ul, dacă nu mă înşel – care m-a cucerit cu scena “mirositoare” de la masă, una dintre scenele adăugate de scenarist şi aş putea spune cea care a “deschis” inimile adăugînd umor unei situaţii altfel triste.
Mă bucur că ţi-a plăcut. 🙂
LikeLike
Au mai fost și altele. Scena de la medic sau când îi explica prietenului fetei să folosească prezervativ. 😀 A fost foarte sugestiv moșul.
LikeLiked by 1 person
Haha, rămăsese interzis puştiu’ şi n-a ştiut cum s-o tulească mai repede! 😆
Scenele astea amuzante au făcut diferenţa. Bine realizat!
LikeLike