Fiica ascunsă: Nu-i ușor să fii mamă

Când facem cunoștință cu Leda, o profesoară britanică de vârstă mijlocie, aflată în vacanța de vară în Grecia, la început, nu-i nimic neobișnuit la ea. (Olivia Colman transformă banalul în ceva extraordinar treptat, în liniște.) Ea este singură – nu-i nici o problemă – și în mod clar își iubește libertatea; scoate capul pe geamul mașinii închiriate și zâmbește în briza caldă a insulei. Leda își prețuiește intimitatea, iar atunci când o familie gălăgioasă din Queens, tot în vacanță, îi invadează spațiul de pe plajă, ea ripostează rece, dar ferm.

Dar pe Leda o roade ceva mai profund, ceva pe care începem să-l detectăm pe măsură ce Fiica ascunsă (The Lost Daughter) se derulează expert, într-un ritm care îi măgulește pe spectatorii și ascultătorii atenți. Ne facem o imagine despre Leda prin poveștile în paralel a două femei: în primul rând, este o mamă de douăzeci și ceva de ani prăvălită pe un șezlong din apropiere – Nina (Dakota Johnson, excelentă în rol), una din clanul din Queens. Are părul ciufulit și este copleșită de copilul ei și de senzația enervantă de depresie.

Apoi, în flashback, vedem o versiune mai tânără a Ledei însăși (Jessie Buckley, reușind cu măiestrie cel mai dificil rol al filmului), luptându-se să-și împlinească ambițiile academice, în timp ce doi copii neastâmpărați îi macină nervii. „Copiii sunt o responsabilitate zdrobitoare”, spune adulta Leda, nu într-o doară sau cu compasiune, iar noi ne aplecăm înainte, cufundați în acțiune, pregătiți pentru un alt gen de film. Iar când sosește, în sfârșit, filmul respectiv, avem o reacție de recul la cutezanța lui.

O mare parte din această complexitate delicioasă se datorează Elenei Ferrante, pseudonimul autoarei italiene de succes, pe al cărei roman din 2006 se bazează acest film. Dar partea leului din meritul pentru care filmul funcționează atât de bine îi aparține lui Maggie Gyllenhaal, care-și face debutul regizoral cu un proiect în care ar fi putut juca rolul principal cu ușurință. Dar este neașteptat – și semnificativ – că a adaptat ea însăși materialul, alegând o carte cu nu mai puțin de cinci personaje feminine majore. Intuim cineastul adevărat aici, iar Fiica ascunsă demonstrează o încredere în redarea poveștii și un fler tehnic pe care veteranii în cinematografie se străduiesc să le obțină.

În unele momente, Gyllenhaal reduce cu încredere volumul dialogului, rezultând imagini poetice aproape insuportabil de vizionat, precum păpușa unui copil, aruncată de la fereastra unui apartament, care se face țăndări pe trotuar. În altă parte, regizoarea dă la maxim melodia răscolitoare, tânguitoare a   Robertei Flack, „I Told Jesus” ca ilustrare sonoră a unei scene sfâșietoare de abandon, ușa de la intrare închizându-se peste rugăminți.

Cel mai impresionant este faptul că Gyllenhaal refuză să-și judece personajele, chiar dacă acestea alunecă într-un comportament confuz și nelalocul lui. Pe insulă, Leda comite o faptă (fără spoilere aici), pe care s-ar putea s-o considerați incalificabilă, ceva cu adevărat răutăcios și, totuși, Colman ne fascinează cu fiecare nuanță și inflexiune. Cu atenție, Gyllenhaal acordă încredere spectatorilor, și anume că vom apela la empatie pentru a explora sursa durerii cuiva. Este o experiență cinematografică de neuitat, cu siguranță – și dacă aveți nevoie de confirmare, una dintre cele mai bune ale anului. Dar este apelul la compasiune cel care o face transcendentală.

Joshua Rothkopf, Entertainment Weekly, 21 decembrie

Fiica ascunsă (The Lost Daughter) are premiera la Netflix, pe 31 decembrie.