Cu În ghearele câinilor, actorul speră să inițieze o conversație despre forță și masculinitate.

Este greu de imaginat că actorul nominalizat la Oscar Benedict Cumberbatch nu s-a imaginat niciodată ca actor principal. Însă în acest an, se află în competiția pentru premii nu cu unul, ci două roluri majore: fermierul abuziv Phil Burbank din filmul lui Jane Campion În ghearele câinilor (The Power of the Dog) și artistul schizofrenic și obsedat de feline Louis Wain, în filmul lui Will Sharpe, The Electrical Life of Louis Wain. Filmele nici că ar putea fi mai diferite, dar interpretările electrizante ale lui Cumberbatch în ambele sunt captivante și memorabile. În numărul anual al revistei W despre cele mai bune interpretări, actorul povestește cum a învățat să cânte la banjo și cum să ruleze țigări manual în munții din Noua Zeelandă și explică de ce nu vrea să mai lucreze niciodată cu pisici.

Benedict Cumberbatch (Foto: Tim Walker, W Magazine)
Benedict Cumberbatch (Foto: Tim Walker, W Magazine)

În filmul În ghearele câinilor al lui Jane Campion, îl interpretezi pe Phil Burbank, un fermier care are sentimente foarte intense pentru fratele său. Dar în viața reală nu ai frați. Ți-a influențat asta interpretarea?
Este foarte ciudat să nu fi avut un frate, dar să exprim asta, dar, în același timp, dinamica relației lor este atât de specific despre două ființe umane diametral opuse, care sunt aduse laolaltă. Este o relație de prietenie într-un cuplu ciudat. Partea fraternă a fost ceva ce trebuia completat. Jane a fost genială. Ne-a pus să facem exerciții de proximitate bizare, cum ar fi să valsăm împreună, astfel încât să stăm unul în brațele celuilalt, să ne mirosim, să fim foarte aproape unul de corpul celuilalt, așa cum am fi făcut într-un mod foarte visceral, ca frați, întreaga noastră viață. Iar aceștia sunt doi bărbați care au dormit în aceeași cameră, până când [fratele lui Phil] George se îndrăgostește și se mută cu Rose alături, în dormitorul părinților. Este foarte freudian. L-ai vrea pe Jesse [Plemons] ca frate. Phil este cumplit de rău cu el; este pur și simplu execrabil.

Care-i partea ta preferată din film?
Unul dintre momentele mele preferate din tot filmul este când George (Jesse Plemons) și Rose (Kirsten Dunst) valsează la un loc de picnic pe care Rose îl alege după nunta lor. George se desprinde pentru a-și ascunde emoțiile, pentru că este copleșit de faptul că nu mai trebuie să fie singur. Pur și simplu simt că-mi dau lacrimile; este atât de emoționant. Face parte din tragedie — Phil caută dragostea, caută tovărășie și înțelegere și nu le găsește nicăieri, așa că ajunge să urască totul. Nu i se permite dragostea pe care a experimentat-o la începutul vieții. Din punct de vedere societal, nu se poate exprima pe deplin și, prin urmare, se răzbună pe lume. Pur și simplu se răsucește într-un fel de covrig de ură, frică și amărăciune. Păcat!

Cum ai ajuns să faci parte din film?
Am auzit că Jane Campion vrea să mă întâlnească. Am auzit cum se numește proiectul. Am citit cartea, am citit scenariul și apoi am cunoscut-o. Aveam de gând să spun oricum da, indiferent de întrebare, să fiu sincer. Cred cu adevărat că este o legendă vie, un regizor extraordinar și am fost mai puțin îngrijorat sau conștient de faptul că era primul ei film în 11 ani sau că aș fi fost primul ei protagonist masculin. N-a contat pentru mine. Am vrut doar să lucrez cu ea.

Cum a fost să fii primul protagonist masculin din opera lui Jane Campion?
Cred că este foarte important că ea este cea care spune această poveste. Totul a început în acea primă conversație, senzualitatea pe care a vrut să o dezvăluie în acea lume masculină foarte macho și toxică. Straturile de delicatețe ale acestui personaj complex pe care a vrut să le înfățișeze. Felul cum a vrut să facă asta, cum a vrut să exprime asta ca regizor foarte orientat vizual, orientat senzual, prin prisma ei și ideea ei despre acea epocă și ceea ce subminează tipul și stereotipul și, cel mai important, arhetipul, a fost fascinant. M-am gândit: este o analiză foarte interesantă a acelei lumi, a acelui gen și a homosexualității din perspectiva sa, din toate punctele de vedere. Mi-a plăcut asta. Cred că m-a atras duplicitatea personajului: cineva care este complet îmbătat de propria masculinitate, până în punctul în care devine orb în fața iubirii sau posibilității de a fi bun, întrucât este atât de departe de acea mușcătură singulară din fructul oprit. Iar tragedia unui bărbat care își trăiește viața fără a putea să iubească sau să fie iubit m-a atras cu adevărat în lumea lui Phil.

Te-a pus Jane să te uiți la alte western-uri? Ești un fan al genului?
Nu, dar sunt grozave. De la John Wayne și John Ford până la westernurile revizioniste ale lui Clint Eastwood. În ghearele câinilor [ca western] este mai aproape de Să curgă sânge (There Will Be Blood). Este vorba despre o perioadă de tranziție. Este vorba despre trecerea dintr-o eră mai analogică, mai animală, bazată pe forță de muncă, la mecanizare. Este acest bărbat care nu poate renunța la ceea ce a fost și vrea să continue în același mod și un frate care se îndreaptă spre dragoste într-un automobil, ceea ce exprimă exact ceea ce se întâmpla în acea epocă. Așadar, toate acestea se întâmplă pe fundalul unui western, întregul peisaj fiind un alt personaj, chiar dacă este alienant și terifiant, casa este plasată într-un loc aproape bântuit. Pentru personajul meu, Phil, peisajul este tot ceea ce îi oferă alinare, scop, control, precum și intimitate și libertatea de a-și aminti cine a fost și poate încă mai este, deși nu își dă voie să fie.

Cum te-ai antrenat să călărești și să mâni cirezi de vite și să faci să pară că asta ai făcut întreaga viață?
Cred că a fost esențial să conving și să autentific cât de firesc era totul pentru el, să se coordoneze animalele, angajații, pământul, vremea, împletirea funiilor, rularea țigărilor, cioplitul. Nu am reușit să stăpânesc rularea țigărilor cu o singură mână. Este mai greu decât ți-ai putea închipui. Este al naibii de greu să o faci așa cum este descris în carte; este ușor să rulezi un cui foarte mare și gros, care se desface la primul fum și îți intră în gură și îți arde o gaură în apărătorile de piele. Este grozav și am făcut o grămadă, pe bune. Dar Phil este descris ca rulând țigări subțiri și bine strânse. Totul la el este controlat și rigid, dar cu mare dexteritate, precum și forță.

Dar să cânți la banjo? A fost greu de învățat?
În legătură cu banjoul, nimic nu se compară cu deprinderea de a cânta la un instrument în câteva luni și apoi să trebuiască să cânți la el pe platoul de filmare ca și cum ai fi stăpân pe el și să ratezi orice moment în care te concentrezi pe autenticitatea ta într-un rol. Pur și simplu auzi toate falsurile. Mi s-a întâmplat și în Sherlock când cântam la vioară.

Care este ideea esențială din În ghearele câinilor?
Cred că ideea esențială a acestui film este să înțelegem că puterea vine în forme foarte neașteptate. Trebuie să încercăm să eliminăm această definiție foarte restrânsă a [puterii] ca bătăușul clasei care deține cheile regatului, pentru că acel bătăuș a avut de suferit de a ajuns să lovească, să fie misogin sau să înjosească oamenii, sau subliniază defectele în loc să încurajeze oamenii. Este imposibil să apăsăm pe un comutator și știu că sună puțin siropos, dar am trăi într-o lume mai bună dacă am putea analiza acest comportament și l-am înțelege și am căuta un dialog cu copiii noștri, educatorii și cultura în general. Circumstanțele lui Phil sunt foarte specifice pentru el, evident, și încercarea de a-l analiza nu rezolvă masculinitatea toxică. Îi lipsește dragostea. Cred că acesta este un adevăr general care se aplică oricărei persoane care are nevoie de brutalitate pentru a controla situația – cu siguranță le-a lipsit iubirea la un moment dat în viața lor. De aici izvorăște nesiguranța și de aici izvorăște frica și de acolo vine nevoia de a domina.

În The Electrical Life of Louis Wain al lui Will Sharpe, interpretezi un artist care suferă de schizofrenie, renumit pentru desenele lui colorate cu pisici. Ai putea spune că ăsta-i anul animalelor pentru tine.
Da, o mulțime de animale. Pisicile sunt mai greu de dirijat decât vitele, pot spune asta.

Louis Wain nu era ca Phil Burbank – era foarte iubitor. Ce te-a atras la acest film?
Wain este zdruncinat de duritatea lumii, de acest tip de status quo victorian, gen stai în banca ta, de această societate conservatoare, cu un comportament prescris. În ziua de azi ar fi un artist foarte celebrat, în spiritul, cred, a cuiva precum Grayson Perry. Dar pe vremea lui a trebuit să fie un erou extraordinar, într-un mod foarte discret. Asta a fost ce m-a atras, cu adevărat, la el. A stăruit și a dăinuit o perioadă îndelungată.

Știi să desenezi?
Da, am studiat arta la școală. Eram destul de bun. Desenam foarte mult și mi-a plăcut. Este ca un mușchi pe care nu l-am mai antrenat de mult.

Ai desenat vreodată pisici?
Nu, n-am desenat niciodată pisici Louis Wain. Dar el este de mare ajutor; a lăsat instrucțiuni. Există o modalitate de a face asta pe care o descrie: Începeți întotdeauna cu urechile pentru a obține proporțiile corecte. Dar cred că este mai curând ca o semnătură, acel tip de integrare corporală, acea coordonare mână-ochi, conexiunea cu procesul de gândire care a fost în spatele creării a ceva, chiar dacă este mimetism, este cu adevărat util pentru a accesa conexiunea fantomatică cu cineva care a trăit și a făcut asta în realitate. Acest lucru a fost foarte important pentru mine, așa că m-am concentrat pe asta, pentru acea senzație, pentru acea comuniune cu el. Este o meditație.

În În ghearele câinilor, Phil refuză să se spele înainte de cină, după o zi de mânat vite, și provoacă tot felul de probleme în familie.
Este cea mai mică dintre problemele omenirii. De fapt, s-ar putea să fie o problemă că folosim atât de multă apă în fiecare zi, dar asta e altceva.

Crezi că Louis Wain făcea baie mai puțin decât noi acum?
Cred că a trecut printr-o fază de depresie în etapele mai puțin maniacale ale problemei lui de sănătate mintală, în care a trăit de-a dreptul în mizerie, cu pisicile lui și tot ce lăsau ele în urmă. A avut o mulțime de pisici la un moment dat.

Ai pisici?
Nu, le-am avut pe cele ale bunicii și ale prietenilor, dar niciodată personal. Am fost singur la părinți și am mers la internat.

Nici un peștișor? Fără animale de companie de orice fel?
Am fost foarte norocos pentru că am avut animalele altora. Eram ca un unchi sau un naș. Ai toate beneficiile fără nici o traumă. Iubesc, iubesc, iubesc, iubesc, iubesc câinii. Pisicile, pe de altă parte… Să nu faci niciodată un film cu ele. Pur și simplu mișună peste tot și par neimpresionate de toate. Le iubesc, dar este foarte greu să lucrezi cu ele.

Lynn Hirschberg, W Magazine, 11 ianuarie