În ghearele câinilor (The Power of the Dog), western-ul impresionant, cu acțiunea plasată în Montana, al lui Jane Campion, este un film despre masculinitate ca manifestare, cu două figuri centrale care interpretează reacții foarte diferite la trauma adânc înrădăcinată.

În rolul lui Peter efeminat și deșirat, Kodi Smit-McPhee, în vârstă de 25 de ani, accesează un filon bogat în mister. Prezentat inițial ca o marionetă ciudată, el își dezvăluie încetul cu încetul stabilitatea, în timp ce pune la cale un plan pentru a-și proteja mama fragilă și alcoolică (Kirsten Dunst) de fratele răuvoitor (Benedict Cumberbatch) al tatălui vitreg.

Toate articolele despre În ghearele câinilor.

Într-un interviu pentru Los Angeles Times, McPhee explică modul în care colaborarea lui cu Campion îl dezvăluie pe Peter drept „un personaj mândru, curajos și frumos.”

Kodi Smit-McPhee (Foto: Christina House / Los Angeles Times)

Care a fost primul tău contact cu filmele lui Jane Campion și ce te-a făcut să vrei să lucrezi cu ea?
Este o celebritate aici, în Australia. Primul ei film pe care l-am văzut a fost Pianul (The Piano). A fost dintotdeauna un film pe care n-am reușit să-l  interpretez. Nu știam cum să exprim ce simțeam după ce l-am vizionat. Și am fost ușurat să aflu că au simțit și alții la fel. Cred că În ghearele câinilor are același mesaj experimental, senzorial. Îți dă o senzație de intimitate și căldură, în același timp cu o senzație de pieire iminentă și natură ostilă.

Indiferent de câtă încredere am în potențialii colaboratori, trebuie să mă atragă în primul rând materialul. Scenariul În ghearele câinilor a fost o lectură cu adevărat interesantă. Mi-am format păreri despre toate personajele și am încercat să aflu încotro se îndreaptă, iar apoi, în ultimul act, scenariul se recontextualizează complet. Și m-am simțit oarecum păcălit.

A trebuit să mă întorc câteva pagini pentru a mă asigura că ceea ce am citit este corect. Și a trebuit să revin chiar la început și să-l citesc, din nou, cu această nouă interpretare. Și acea experiență m-a făcut să mă îndrăgostesc de el.

Cum a fost să joci alături de Benedict Cumberbatch, care interpretează un personaj atât de convingător și amenințător? Am auzit că a încercat să rămână în personaj pe platoul de filmare. A reprezentat asta o provocare?
Nu, a fost grozav. A avut un efect-domino pozitiv asupra oricui a avut scene cu el, deoarece acesta nu este genul de film de care să vrei neapărat să te desprinzi.

[L-a ajutat] și pe Benedict, pentru că interpretează un personaj care este atât de departe de cine este el cu adevărat. Este un tip atât de prietenos și autentic, cu picioarele pe pământ, căruia îi place să râdă. Și nu puteam avea nimic din toate acestea lângă noi. Deci, de înțeles, Jane, cred că în ultima zi de repetiții, i-a cerut să adopte o abordare metodică (să rămână în rol).

Iar când cineva adoptă o abordare metodică, nu este ceva la care doar să te uiți. Ești cufundat în abordarea lor, la rându-ți.

Jane a spus că n-a fost nevoie ca tu să ai o abordare metodică, deoarece erai deja atât de aproape de personaj. Poți explica asta?
E bine, sunt unele lucruri despre care nu pot vorbi pentru că sunt atât de personale. Dar în special în Australia, masculinitatea toxică este ceva cu care bărbații cresc. În ceea ce mă privește, felul în care arăt, felul în care vorbesc, lucrurile de care eram interesat cât am fost la școală… ieșeam în evidență.

Am ajuns foarte repede să fiu recunoscător pentru asta. Și nu-mi doream deloc să mă schimb pentru a mă integra, pentru că știam că lucrurile care mă interesau îmi aduceau o mai mare profunzime și conștientizare a lumii și a mediului înconjurător.

Acesta este un film incredibil de fizic și o interpretare foarte fizică. Cum ai construit prezența acestui personaj – felul în care stă, felul în care folosește cercurile de hula-hoop?
Aceasta a fost o parte integrantă a celor două săptămâni de repetiții pe care le-am avut cu Jane. Mi s-a oferit în mod special un expert în mișcarea corpului și un instructor de dialect.

Cu expertul în mișcarea corpului i-am exersat ticurile și am lucrat să devin puțin mai flexibil și mai fluid, pentru a surprinde cu adevărat esența lui Peter, cu fiecare mișcare. Și apoi acea „Tehnică Alexander” a fost despre lucrul cu arhetipuri și animale care au legătură cu personajul tău.

La început, mi s-a părut un pic ciudat. Dar asta a fost partea frumoasă a modului în care Jane m-a stimulat. Te face să te îndoiești de tine și să te confrunți cu propriul ego și sfidarea pe care acesta o are vizavi de modul în care exprimi întreaga transformare.

Scena care iese în evidență, din punctul de vedere al alurii, este cea în care Peter se plimbă prin tabăra cowboy-lor. Ei îi aruncă insulte personajului, dar el continuă să meargă înainte. Pare un punct de cotitură în film.
Categoric. Au fost multe scene-reper de felul acesta în scenariu, în legătură cu care am observat că Jane era foarte pasionată și destul de specifică. Deci da, aceste scene au fost elaborate, au fost construite. Am dat o mare atenție detaliilor și ne-am gândit mult la fiecare, dar, în același timp, dorești să faci toate acele lucruri fără să fie nimic bătut în cuie, fără să solidifici nimic. Deci încă ai o mare libertate să explorezi personajul în ziua respectivă. A fost o graniță subțire între a fi specific și a fi liber.

Akiva Gottlieb, Los Angeles Times, 25 ianuarie