Chiar și fanii înfocați ai scenaristului-regizor german Roland Emmerich vor recunoaște că farmecul lui a pălit considerabil de când a cucerit Hollywood-ul cu Ziua Independenței (Independence Day), în care Casa Albă a fost spulberată cu o rază laser și Will Smith i-a tras un pumn în nas unui extraterestru.

Cel mai recent blockbuster al său pare de-a dreptul melancolic, chiar dacă melancolia este exprimată prin intermediul unui film SF siropos. Titlul Moonfall are înțeles literal. Luna a ieșit de pe orbită și se apropie treptat de Pământ, amenințând omenirea cu taifunuri, cutremure și ploi de meteoriți.

Ultima noastră speranță este grupul obișnuit de nonconformiști: un fost astronaut epuizat (Patrick Wilson), un adjunct NASA fără compromisuri (Halle Berry) și un adept al teoriilor conspirației ciudat, dar inimos (John Bradley).

Dacă vă întrebați cum de toate acestea sunt posibile chiar teoretic, se lasă de înțeles de la început, că luna nu ar fi corpul solid pe care ni-l imaginăm, ci o „megastructură” găunoasă construită de extratereștri; faptul că Bradley rostește cuvântul „megastructură” cu fiecare ocazie posibilă este încercarea cea mai apropiată a filmului de o glumă de succes.

Chiar dacă efectele speciale de tip „imprevizibil” ar fi mai consecvente, ridicolul total al filmului ar face imposibil să luăm în serios amenințarea distrugerii globale, fie și numai pentru o clipă. Pământul este măturat de tsunami și zgârie-nori se prăbușesc, dar totul pare ca și cum ne-am uita la un screensaver.

Există mai multă vigoare în punctul culminant din spațiul cosmic, datorită designului de sunet al lui Ryan Stevens Harris, precum și al imaginilor – deși faptul că Emmerich sugerează comparații cu 2001: A Space Odyssey este, fără îndoială, o idee proastă.

De asemenea, trece o veșnicie până ajungem la spectacol, aparent singurul motiv de existență al filmului. O mare parte din prima oră este plină de scene interioare plictisitoare, care redau problemele emoționale ale eroilor și ale celor dragi lor.

Moonfall
Moonfall

Prin toate acestea, actorii parcă au fost lăsați să se descurce singuri. Wilson și Berry evoluează competent, dar fără entuziasm; Bradley muncește din greu pentru hohote de râs, dar nu stârnește decât câteva. Charlie Plummer, în rolul fiului adolescent al lui Wilson, oferă o interpretare care definește „emoția ternă”, deși nu putem ști dacă asta s-a intenționat.

Vizionarea Moonfall îți dă senzația înfiorătoare că Emmerich nu este versat în ironie. Nuanța și credibilitatea s-ar putea să nu fie punctele lui forte – dar, cu atât de mult timp acordat construirii acestor personaje, este posibil să credem că îi pasă de ele și că ar vrea să simțim la fel. Poate s-a gândit că vom fi impresionați de faptul că sunt uniți ca o familie surogat, chiar dacă civilizația se prăbușește în spatele lor și milioane, dacă nu miliarde, de cadavre se adună în afara ecranului.

Jake Wilson, The Sydney Morning Herald, 3 februarie

Moonfall este distribuit în Romania de Vertical Entertainment și are premierea în cinematografe pe 4 februarie