Trei nominalizări la Premiile Oscar 2022, Trei premii Oscar pentru Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol secundar și Cel mai bun scenariu adaptat.

Filmul lui Siân Heder se învârte în jurul tensiunilor care apar atunci când singurul membru care aude al unei familii de surzi, descoperă că are talent la canto.

CODA este reimaginarea americană a dramei franceze din 2014, La famille Bélier, despre singurul membru care aude al unei familii de surzi, care descoperă că este o cântăreață talentată. Chiar și cu premisa sa neobișnuită (CODA este acronim pentru „child of deaf adults”) și noutatea reprezentării – trei din patru actori principali sunt persoane surde – o diferență notabilă față de original – filmul nu pare a fi teritoriu neexplorat. CODA bifează cu fidelitate o serie de tropi de la comediile cu liceeni, drame cu persoane dezabilitate, narațiuni despre copii-virtuozi și profesori-mentori, povești despre adolescenți care se luptă să-și declare independența față de familiile dominatoare și cronici indie ale oamenilor muncii din America.

Dar dacă ai de gând să faci un film după o rețetă, ia exemplu de la CODA: este un film înduioșător, luminos, profund satisfăcător, care face mai mult decât să adopte o formulă; găsește plăcerea și puritatea în ea, amintindu-ne de bucuria reconfortantă, chiar cathartică, a unei povești bine spuse.

Asta nu înseamnă că filmul nu oferă nimic nou. Lumina pe care CODA o aruncă asupra legăturilor tensionate dintre comunitatea surzilor și a celor care aud îi conferă un fundament proaspăt. Perspicacitatea cu care regizoarea și scenarista Sian Heder abordează elementele familiare este una dintre cele mai impresionante reușite. Deși toate punctele intrigii la care ne așteptăm sunt prezente și luate în considerare – concertul școlii și audiția la conservator, primul sărut, certuri și conversații sincere – regizoarea le pune în scenă cu o delicatețe neobișnuită, dovedind un simț rafinat pentru când să insiste, cât de mult și când să se retragă. Puteți să dați ochii peste cap. Dar cel mai probabil îi veți șterge de lacrimi.

Ruby Rossi (Emilia Jones) locuiește cu mama Jackie (Marlee Matlin), tatăl Frank (Troy Kotsur) și fratele mai mare Leo (Daniel Durant) – toți trei surzi – în Gloucester, Massachusetts, unde evoluează neobosită între școală și slujba ei de ajutor pe punte, pe ambarcațiunea de pescuit a familiei. Deși faptul că aude o deosebește de părinții și fratele ei, cei patru funcționează ca o unitate; Ruby a comunicat prin limbajul semnelor încă de înainte să poată vorbi și servește ca interpret pentru ceilalți din familia Rossi… este legătura lor cu restul lumii.

Într-o zi, la școală, Ruby îl vede pe băiatul de care-i place – popularul Miles (Ferdia Walsh-Peelo) că se înscrie la cor. Ruby este pasionată, de asemenea, de cântat – în scena de deschidere o auzim cântând „Something’s Got a Hold on Me” al Ettei James, în timp ce lucrează pe ambarcațiune – așa că în scurt timp, ea este la repetiții alături de Miles, înflorind sub tutela dirijorului exigent Mr. V (Eugenio Derbez). Ruby este atât de bună, de fapt, încât Mr. V o îndeamnă să se înscrie la Colegiul de Muzică Berklee din Boston.

Filmul se concentrează în special pe prăpastia dureroasă care se deschide între Ruby și familia ei, atunci când își cultivă talentul și contemplă un viitor departe de casă. Conflictul este parțial logistic: ca persoană care aude, Ruby este o componentă cheie a afacerii piscicole abia lansate de familia Rossi; pur și simplu nu s-ar descurca fără ea. Dar, desigur, problema este mai adâncă decât atât. Muzica este ceva ce familia lui Ruby nu poate aprecia pe deplin, iar Jackie, în special, simte acut această excludere („Dacă aș fi oarbă, ai vrea să pictezi?” o întreabă ea pe fiică).

Cu accente delicate și o sensibilitate inerentă, Heder și distribuția ei exprimă furtuna de emoții mixte declanșată de dorința lui Ruby de a cânta: devotamentul necondiționat al lui Ruby față de familia ei, dar și resentimentul pentru că nu a fost niciodată în stare să se pună pe primul loc și vinovăția pe care o simte când face asta pentru prima oară; Vexarea părinților amestecată cu mândria pentru fiica lor și dorința de a o ști fericită; Frustrarea mocnită a lui Leo, sentimentul că este considerat mai puțin important pentru bunăstarea familiei decât sora lui.

CODA
CODA

Deși nu putem ști cât de autentic portretizează filmul familiile majoritar-surde (CODA clar nu vizează realismul lui Sound of Metal de anul trecut, de exemplu), vitalitatea și convingerea interpretărilor ​​principale sunt de netăgăduit. Jones interpretează și cântă cu o franchețe captivantă – vocea ei este puternică, melodică și sună natural – ceea ce pare potrivit pentru o adolescentă care și-a asumat de mult responsabilitățile maturității. Dar este și subtilă, sugerând o întreagă paletă de stări ale unui personaj care nu și-a permis niciodată luxul de a și le exprima. Este o interpretare intuitivă, dinamică, fără să fie ostentativă.

Ceilalți actori principali sunt la fel de superbi în roluri conturate discret, dar cu pricepere. Cu chipul alungit, silueta deșirată și ochii expresivi, Frank, interpretat de Troy Kotsur este clovnul familiei. Dar în spatele caraghioslâcurilor lui este o undă de tristețe, iar actorul are un moment de sinceritate uluitoare spre sfârșitul filmului. El se potrivește bine cu Matlin, scoțându-i la iveală vivacitatea, senzualitatea și eleganța de fost model, care trebuie să se străduiască pentru a crea o legătură cu fiica simplă, fără fasoane. Iar Durant îi conferă zbuciumatului Leo o duioșie înăbușită, fermecătoare.

Heder are un stil vizual discret, dar știe cum să crească presiunea. Discuțiile aprinse ale familiei Rossi sunt coregrafiate și interpretate expert, mimica și gesturile celor patru sunt vii, pline de anxietăți înăbușite de multă vreme și o dragoste feroce și protectoare. Foarte apt, regizoarea menține, de asemenea, lucrurile în mișcare, fără să zăbovească niciodată în scene dramatice sau să le amplifice cu sentimente neavenite. Această exprimare discretă a momentelor majore se extinde atât la dragostea incipientă a lui Ruby pentru Miles, care se desfășoară cu o dulceață reținută, cât și la concertul corului la sărbătoarea primăverii. În loc de momentul obișnuit cu publicul în extaz, Heder ia în considerare experiența din perspectiva fiecărui membru al familiei, trecând impecabil de la unul la celălalt pentru a crea un mini montagne-russe de neliniște, stângăcie, ușurare și încântare. Heder lasă la urmă punctul culminant al audiției lui Ruby la Berklee – o scenă care, cu siguranță, îi va lăsa și pe cei care nu lăcrimează în mod obișnuit la filme, cu ochii umezi. CODA merită fiecare lacrimă de bucurie pe care o stoarce.

Jon Frosh, The Hollywood Reporter, ianuarie 2021