Drive My Car: O călătorie emoționantă pe drumul vieții

Patru nominalizări la Premiile Oscar 2022, inclusiv pentru Cel mai bun film. Premiu Oscar pentru cel mai bun film internațional

Există o mică perioadă de tranziție la începutul celor trei ore ale uimitorului Drive My Car (Doraibu mai kâ) al regizorului japonez Ryûsuke Hamaguchi, în care roțile automobilului – parte integrală a filmului – se metamorfozează în rolele unei casete, care se învârtesc într-un casetofon. Pentru o clipă, ele fuzionează, aproape ca și cum vocea înregistrată pe acel dispozitiv ar fi funcționat ca combustibil al vehiculului. Și într-un fel chiar așa este, deoarece acea înregistrare însoțește șoferul ca o fantasmă sonică, kilometru după kilometru.

Cuprinși de serenitatea post-coitală, actorul și regizorul de teatru Yûsuke Kafuku (Hidetoshi Nishijima) și soția lui, scenarista Oto (Reika Kirishima), construiesc verbal o poveste pentru următorul ei proiect TV. Vorbesc despre o adolescentă atât de îndrăgostită de un coleg de clasă încât pătrunde prin efracție în casa lui pentru a fura suveniruri cărora n-o să li se simtă lipsa. Ficțiunea lor spontană se impune ca unul dintre firele narative care, în cele din urmă, se suprapun cu grație autoreferențială sub îndrumarea de bun augur a co-scenariștilor Hamaguchi și Takamasa Oe.

La doi ani după o tragedie personală însoțită de resentimente nesoluționate, Yûsuke se mută la Hiroshima, un oraș cu propriul lui dezastru în istorie, pentru a pune în scenă o nouă versiune a piesei „Unchiul Vania”, a lui A. P. Cehov, cu actori care interpretează în limba lor maternă. Ca parte a contractului, el trebuie să accepte să aibă un șofer, condiție pe care o tratează cu reticență. Urcarea la volanul modelului său învechit, cu două uși, are importanță ritualică.

Alergând roșu-strălucitor pe străzi și autostrăzi, mașina artistului este un templu al libertății și al solitudinii, întruchipează întoarcerea și plecarea, drumul înapoi acasă la iubita lui și evadarea din fața repercusiunilor prezentului lor. Acolo, în tăcerea acelui spațiu în mișcare, vocea lui Oto pătrunde via difuzoare, prin intermediul casetei sus-menționate, furnizându-i replici, un colac de salvare. Ceea ce recită ea poate să provină din textul clasic sau poate direct de la ea, dar n-are nici o importanță. Ambele devin una și aceeași într-un continuum.

Mai întâi din siguranța îndepărtată a unei reflexii neobservate în oglindă, apoi cu intensitatea apropiată a doi oameni care se ascultă unul pe celălalt de parcă lumea din jurul lor ar fi dispărut în irelevanță, Drive My Car contemplă calvarul interior al lui Yûsuke cu tact, fără să-l grăbească, ci lăsând durerea să se desfășoare în voia ei. Prăbușindu-se în etape, când Yûsuke primește în sfârșit alinarea divină a catharsisului de la Hamaguchi, îndelungata izolare emoțională conduce la o eliberare impresionantă, împărtășită.

De o simplicitate tulburătoare, o descriere care se potrivește la fel de bine filmului în ansamblu, interpretarea lui Nishijima uimește prin lipsa de ostentație. În calitate de soț și tată îndurerat, care își maschează suferința continuă cu zelul profesional, el menține un calm extenuant până când nu își mai poate înghiți furia față de persoana pe care o iubea cel mai mult. Gesturile stoice ale actorului sunt ca o fortăreață de nepătruns, care nu vrea să ofere vreun indiciu al adevăratei lui stări.

Acea energie, de a dori să rămână neobservat și luat ca atare, este împărtășită de șoferul personal desemnat – Misaki (Tôko Miura), o tânără care fuge la rândul ei de propria vinovăție îngropată în ruinele unei vieți anterioare, aflate la mai mult de o distanță sigură. În timp ce asistă la repetițiile zilnice ale lui Yûsuke cu distribuția lui, inclusiv cu starul conflictual Kôji Takatsuki (Masaki Okada), iese la suprafață o afinitate cu Misaki, construită încetul cu încetul. Interpretarea modest-fermă a lui Miura amplifică senzația de confidențialitate reciprocă și, mai târziu, de vinovăție care îi amorțește pe amândoi.

O Misaki rezervată își limitează inițial interacțiunea la apăsarea butonului de redare al casetei. Dar o scenă la cină în care Yûsuke îi laudă talentul la condus demontează orice aer de servitute ar fi avut dezechilibrul de putere impus amândurora. Hamaguchi vorbește, de asemenea, despre înțelegerea nerostită dintre oameni prin modul în care actorii internaționali ai lui Yûsuke interacționează unii cu alții cu ajutorul memoriei senzoriale, adesea neînțelegând ceea ce spune celălalt prin limbaj, ci doar prin simțuri.

Abundent în imagini subtile semnate de directorul de imagine Hidetoshi Shinomiya, filmul extrage simbolismul vizual maiestuos din întâmplări aparent obișnuite. De exemplu, o imagine cu mâinile lui Yûsuke și Misaki prin trapa mașinii, ținând câte o țigară pentru a nu lăsa fumul să pătrundă în modul lor de transport sacru – o comuniune nerostită de respect. Conversațiile lungi pe bancheta din spate a co-starului pe patru roți obligă aparatul de filmat să rămână pe chipul lor, înregistrând enunțul și reacția celuilalt fără alte înflorituri, onorând ceea ce se spune și modul în care celălalt îl primește. Acel schimb de replici între doi interlocutori care articulează sinceritate vădită, pare captivant în compoziția lui simplă.

Nu există flashback-uri în această epopee umanistă, o alegere care coincide cu tema contemplării a ceea ce este în față și nu a ceea ce este în oglinda retrovizoare a trecutului. Personajele prind viață nu în viziuni despre cine au fost, ci în produsul acelor experiențe, în cine sunt ei acum. În atingerea delicată și răbdătoare a regiei lui Hamaguchi, personajele încetează să mai fie fabricații idealizate, formate din cuvinte și idei pe pagina unui scrib. Transmutarea lor în corpurile membrilor distribuției are loc prin osmoză, se pare, pentru a oferi nu o înțelepciune arogantă, ci o revelație empatică care pare autentică. O călătorie meditativă și impresionantă a cărei destinație este confruntarea spirituală cu sine, Drive My Car emoționează și alină prin poezia sa vehiculară a tristeții de care fugim, a ciocnirilor care ne trezesc și a vindecării dobândite cu fiecare hop al drumului.

Carlos Aguilar, Roger Ebert, noiembrie 2021