Belfast: Odă pentru inocența copilăriei

Șapte nominalizări la Premiile Oscar 2022, inclusiv pentru Cel mai bun film.

Belfast este, fără îndoială, cel mai personal film al lui Kenneth Branagh de până acum, dar sigur va avea și rezonanță universală. Înfățișează o perioadă violentă și tumultoasă din Irlanda de Nord, dar o face prin ochii inocenți și exuberanți ai unui băiețel de nouă ani. Și este filmat într-un alb-negru blând, cu explozii sporadice de culori formidabile.

Toate articolele despre Belfast.

Rememorându-și copilăria dintr-un cartier limitat din orașul care dă titlul lungmetrajului, Branagh realizează un film atât intim, cât și ambițios; un număr de echilibristică pe care scenaristul/regizor încearcă să îl execute și, în cea mai mare parte, reușește. Este greu să nu fii fermecat de această scrisoare de dragoste către un loc și un timp esențial din copilăria lui și către oamenii care l-au ajutat să devină forța culturală unică care este azi. Cu mult înainte de dedicația din final — „Pentru cei care au rămas. Pentru cei care au plecat. Și pentru toți cei pierduți.” – simțim sufletul melancolic al lui Branagh.

Și totuși, pentru că asistăm la evenimentele din vara lui 1969 din perspectiva unui copil dulce pe nume Buddy — substitutul lui Branagh, interpretat de Jude Hill, irezistibil de fermecător — tulburările pot să pară excesiv de simplificate, precum și distanțate emoțional prin modul în care este filmat. Vedem și auzim lucrurile prin prisma lui Buddy: în fragmente și în șoapte, prin fereastra deschisă și ușa crăpată, pe holuri înguste și prin sufrageria aglomerată, unde la televizor pare să fie mereu Star Trek. Când o gașcă protestantă atacă strada unde el se joacă, încercând să dezrădăcineze familiile catolice din vecinătate, capacul coșului de gunoi pe care îl folosea ca scut de jucărie devine dintr-o dată o piesă vitală de protecție împotriva pietrelor care zboară din toate părțile.

Acesta este du-te-vino-ul constant care servește drept temă unificatoare în Belfast. Este un film care pare adesea în contradicție cu el însuși, iar rezultatul  este o cantitate egală de emoție intensă și frustrare. În cele din urmă, totuși, sinceritatea filmului te cucerește. Ar trebui să fii din piatră să nu te cucerească, mai ales în momentele simple și liniștite în care Buddy învață lecții de viață valoroase pe acordurile lui Van Morrison. (Da, sună siropos, dar la naiba, copilul ăla este adorabil.) Este o notă minunată că fetița de care Buddy este îndrăgostit – o blondă cu codițe care se întâmplă să fie catolică – de asemenea se întâmplă să fie cea mai silitoare elevă din clasă, iar felul în care el îi face curte stârnește râsete înduioșate.

Având în vedere nivelul atins de Branagh ca actor, nu este surprinzător faptul că a atras interpretări calde și autentice de la distribuția lui principală, perfect aleasă. În acest decor protestant, modest, de clasă muncitoare, Buddy își vede părinții ca staruri de cinema pline de farmec – la fel de impresionanți ca actorii din filmele pe care dorește să le vadă în fiecare weekend la cinematograful local. Cunoscuți de el (și de noi) doar ca Ma și Pa, mama lui (Caitríona Balfe) este elegantă și dârză, în timp ce tatăl (Jamie Dornan) este carismatic, cu un suflet mare. Judi Dench și Ciarán Hinds au o atracție fără efort în rolul bunicilor, tachinându-se reciproc fără milă din perspectiva unei iubiri profunde și a unui atașament de-o viață – ​​unul pentru celălalt și pentru acest loc. Scena în care trec de la muștruluiala reciprocă la dans în sufragerie, Pop cântându-i duios bunicii la ureche, în timp ce o ține strâns în brațe, este probabil punctul forte al filmului.

Este un scurt răgaz de la pericolul tot mai mare care îi pândește, perturbând sentimentul de camaraderie care leagă familiile din acest cartier de zeci de ani, indiferent de convingerile lor religioase sau politice. Buddy se luptă să înțeleagă conflictul nord-irlandez, rămas în istorie sub numele ”The Troubles”, și-i roagă pe adulții în care are încredere să-l lumineze. Aceste schimburi de replici pot părea simpatice, dar fac cât se poate de clară lipsa de sens a violenței care a sfâșiat această regiune atât de mult timp. De asemenea, ele afirmă încă o dată ce actori uimitor de subtili sunt Dench și Hinds; felul în care găsesc nuanțe și mâhnire în simple banalități este o minune de privit.

Sub spectrul constant al amenințării cu care se confruntă, Buddy și familia lui au de luat o decizie imposibilă: rămân în acest cartier în care și-au trăit toată viața, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea sau se mută într-un loc mai sigur și o iau de la capăt? Pa lucra în Anglia săptămâni întregi departe de familie, pentru a reuși să-și plătească datoriile – poate că toată familia ar trebui să i se alăture acolo? Sau poate ar trebui să plece într-un oraș idilic, dar îndepărtat, cum ar fi Vancouver sau Sydney? Scena finală dureros de romantică anunță alegerea lor într-un mod care impresionează mai tare decât orice scenă nostalgică dinainte.

Christy Lemire, Roger Ebert, noiembrie 2021

Belfast este distribuit de Ro Image 2000 și are premiera în cinematografe, pe 18 martie.