Festivalul de la Cannes ediția 2019 a început ultima zi de proiecții cu un film gentil și șarmant – Paradisul, probabil (It Must Be Heaven), de Elia Suleiman. Cu primul său lungmetraj în 10 ani, regizorul palestinian revine cu o altă explorare a naționalității și identității, care analizează aceste chestiuni pe un ton mucalit și cu o inventivitate comică livrată cu o față imobilă.
Ca și în celelalte trei filme anterioare, Suleiman preia rolul principal, jucând o versiune a lui însuși, inspirată de persona comică a lui Buster Keaton, Jacques Tati și, cu siguranță, Mr. Bean. În afară de câteva replici, Suleiman ancorează filmul ca observator tăcut, care preia absurditățile lumii din jurul său și răspunde cu o privire piezișă sau cu o uitătură mirată care vorbește de zece ori mai tare decât cuvintele.
Ca regizor, Suleiman știe să compună cadrul pentru a obține cât mai mult din fiecare gag și, ca actor, recunoaște că sprâncenele arcuite sunt instrumente puternice de comedie și le folosește ca atare. Acestea sunt atuuri utile pentru un film relaxat, care înaintează agale cu stăpânire de sine, printr-o serie de schițe scurte și scene de sine stătătoare, menținând în același timp un ton destul de detașat.
Dar să nu vă închipuiți că abordarea nostimă a lui Suleiman este o dovadă a detașării emoționale. Dimpotrivă! Folosește acest stil monoton pentru a-și expune un punct de vedere mai larg. În Paradisul, probabil, cineastul / personajul pleacă de acasă din Palestina pentru a trăi la Paris și New York, doar pentru a constata că aceste orașe mari sunt construite după același calapod, sunt pline de aceleași absurdități care caracterizează Nazaretul natal.
Când trece prin fața unei librării de la Paris, pe a cărei firmă scrie „comedia umană”, teza sa nu poate fi mai clară. Comedia umană nu cunoaște granițe, susține el. Nu recunoaște naționalități și ne cuprinde pe toți – deci nu contează unde te duci, pentru că tot acolo ești.
Și într-un fel, acesta este singurul mod în care poți trăi atunci când propria ta naționalitate este atât de greu de cuantificat. Suleiman este un cineast palestinian, dar Paradisul, probabil este o producție francezo-germano-canadiano-turcă, deoarece nu-i deloc ușor să faci un film palestinian.
La naiba, filmul acesta n-a fost ușor de făcut, aflăm printr-o serie de secvențe foarte amuzante în care Suleiman se întâlnește cu figuri cunoscute ale show-biz-ului, cum ar fi directorul Companiei Wild Bunch, Vincent Maraval, producătoarea filmului Matthias și Maxime, Nancy Grant și actorul Gael Garcia Bernal – întâmplător toți prezenți la Cannes anul acesta, cu alte proiecte – pentru a contribui la acest film.
Maraval are cea mai bună poantă atunci când refuză proiectul (în viața reală, se ocupă de vânzări), deoarece „nu este suficient de palestinian.” Pe ecran, Suleiman se crispează, iar publicul de la Cannes izbucnește într-un râs apreciativ, știutor. A fost gluma pe seama personajului, pe seama lui Maraval sau pe seama tuturor celor din sală? Răspunsul corect este: toate cele de mai sus. Aceasta este comedia umană.
Articol de Ben Croll, apărut în The Wrap, pe data de 24 mai 2019
Film Serial 