În 1939, T.S. Eliot a publicat Cartea lui Moș Oposum despre Pisicile Poznașe (Old Possum’s Book of Practics Cats), plină de poezii pe care le scrisese despre pisici, pentru a-i amuza pe finii săi. O diferență ca de la cer la pământ față de The Waste Land (Țara pustie), poeziile lui Eliot sunt simpatice și pe furiș profunde, detaliind diferitele tipuri de pisici, comportamentul, personalitatea și individualismul lor misterios.
Când zăriţi vreo pisică pierdută în meditaţie
Să ştiţi că motivul e acelaşi mereu şi anume:
Mintea sa e cufundată-n sacra contemplaţie
A gândului la gândul la gândul la propriu-i nume:
(trad. de Tudor Cristian Roşca şi Viorel Ştefănescu)
Andrew Lloyd Webber a luat aceste poezii, le-a îmbinat lax, imaginându-și inițial un concert sau o piesă camerală. Nimeni n-a prevăzut hitul care urma să vină. Cum ai putea prezice succesul uimitor al muzicalului Cats? Nu ai putea. După un tur de forță triumfător la Londra, s-a mutat pe Broadway, unde a bătut toate recordurile de longevitate, devenind cel de-al patrulea muzical cu cele mai multe spectacole din istoria Broadway-ului. Tom Hooper – Mizerabilii (Les Miserables), Discursul regelui (The King’s Speech) – aduce Cats pe marele ecran, fără să-l schimbe prea mult (și la drept vorbind, ce să schimbe?), și-l produce (în exces pe alocuri) – (decorurile par pompos-referențiale, aproape până în pragul ironiei, dar nu tocmai). Distribuția are câteva nume mari precum Taylor Swift și Jennifer Hudson și este completată cu interpreți mai puțin cunoscuți, precum fermecătoarea nou-venită Francesca Hayward, prim-balerină la Royal Ballet, care o joacă pe Victoria, pisica nevinovată, cu ochi mari, aruncată într-o lume nouă, ciudată.
Cats aduce în lumina reflectoarelor oameni în toată firea, care merg de-a bușilea în costume de blană și se prefac că sunt pisici. Unii vor găsi acest lucru de-a dreptul stupid. Penibil chiar. Îi sfătuim să nu se înscrie la o clasă de actorie sau de balet. N-ar rezista nici cinci minute! Cats are o mulțime de probleme, probleme prezente și în producția teatrală (care n-au părut să-i deranjeze pe spectatorii care s-au înghesuit s-o vadă timp de 18 ani). Povestea este subțire, în cel mai bun caz. Aproape că nu există niciun conflict. Conceptul filmului Cats este practic un spectacol de talente pentru pisici, în care premiul este o călătorie în „Nirvana pisicilor” (adică „Rai”), un loc în care pisica aleasă trece la următoarele (probabil) nouă vieți. Este o fantezie de înviere, un vis de curățare și purificare (toate lucrurile pentru care T.S. Eliot a avut sentimente foarte puternice).
Cats suferă de o problemă comună musicalurilor contemporane filmate. Muzicalul nu are încredere în public, nu are încredere că dansul în sine este suficient de captivant pentru a ne menține interesul. Sunt o grămadă de numere de dans în Cats, iar Hooper petrece atât de mult timp tăind secvențele, schimbând unghiurile, zburând până la tavan, manipulând imaginile. Nu ți se permite să vezi mișcarea continuă, ți se refuză simpla plăcere de a-i urmări pe dansatori cum dansează. Dacă te întorci în timp și te uiți la muzicalele din anii 1930, este imediat clar cât de mult am pierdut. Pe atunci puteam să-i urmărim pe Fred Astaire și Ginger Rogers creând dansul împreună, în timp real. Camera îi urmărește. Cadrele sunt lungi. În Cats nu sunt decât câteva cadre continue și ies în evidență pentru plăcerea pe care ne-o produc. Există un moment în care Hayward face piruete într-un cerc larg în jurul camerei, iar aparatul de filmat o urmărește și avem parte de un moment liric de mișcare grațioasă, fluidă. I se permite să-și pună în valoare arta, iar noi suntem privilegiați s-o urmărim.
Astfel de scene sunt rare în Cats, dar poți să te bucuri de film pentru ceea ce este: Britanicii au talent – secțiunea feline.
Articol de Sheila O’Malley, apărut în Roger Ebert, pe data de 19 decembrie 2019
Film Serial 