Antologia de cinci filme a lui Steve McQueen este o privire revelatoare asupra cartierelor afro-caraibiene din Marea Britanie, din anii ’60 până în anii ’80.

Buturuga mică - Small Axe (HBO)
Buturuga mică – Small Axe (HBO)

Când regizorul britanic Steve McQueen a conceput cele cinci filme pe care le-a numit în mod colectiv Buturuga mică (Small Axe), nici că ar fi putut prevedea lumea drastic perturbată în care vor fi lansate – o lume care ar putea schimba și poate intensifica impactul pe care-l au.

Narativ diferite, dar tematic legate între ele, filmele din antologie aduc în lumina reflectoarelor un punct de vedere sociopolitic asupra comunității Indiilor de Vest, din Londra de la mijlocul anilor ’60 până în anii ’80. Aceștia sunt conaționalii lui McQueen: născut în 1969 din părinți caraibieni, care au fost printre cei invitați să se stabilească în Marea Britanie după al Doilea Război Mondial, el și-a întrețesut propriile amintiri și povești de familie într-o tapiserie vibrantă a demnității și fermității imigranților.

Cu ocazia asta, el forțează o răfuială, de mult așteptată, cu rasismul și discriminarea sistemică a perioadei, o răfuială care împinge personajele să acționeze diferit, în funcție de circumstanțele fiecăruia. În Education, plasat în anii 1970, un tânăr inteligent, visător, de 12 ani, pe nume Kingsley (Kenyah Sandy), obține un punctaj slab la un test IQ părtinitor din punct de vedere cultural și este transferat la o așa-numită școală specială. Fără să știe despre un raport infam, care desemnase copiii din Indiile de Vest drept subnormali din punct de vedere educațional, mamei mândre și muncitoare a lui Kingsley (o foarte frumoasă Sharlene Whyte), nu-i vine să creadă inițial că fiul ei este victima segregării.

Faptul că descoperă o rețea de școli de sâmbătă, conduse de părinți și profesori de culoare se dovedește vitală, iar McQueen, care a fost elev la una dintre aceste școli, folosește această povestioară plină de speranță, pentru a ilustra modul în care o generație, prin intermediul unei soluții ingenioase împotriva bigotismului, a luptat pentru asigura viitorul generației următoare.

Un alt personaj care luptă, dar într-un mod foarte diferit, este cel din Alex Wheatle, interpretat de Sheyi Cole. O poveste adevărată despre geneza unui scriitor și nașterea unei conștiințe politice, acest film șocant îl urmărește pe orfanul Wheatle, dintr-o casă de copii majoritar albi, la o pensiune din districtul Brixton din sudul Londrei și apoi la închisoare pentru participarea la revolta Brixton, din aprilie 1981. Acea răscoală multirasială împotriva nenumăratelor nedreptăți clocotește în centrul unui film în care violența și calmul alternează cu o regularitate amețitoare.

Nu o dată, îl vedem pe Wheatle lovit și legat, victimă repetată a abuzului instituțional. Nu înțelege pe deplin de ce este maltratat: incapabil să se considere african – „Sunt din Surrey!” insistă el în fața unui frizer negru amuzat – Wheatle nu aparține niciunui loc. Anxios și astmatic, nu poate să se relaxeze în preajma familiei jamaicane guralive a noului său prieten, Dennis (Jonathan Jules) și găsește alinare în muzica reggae. Piesele de puzzle împrăștiate ale identității sale încep să se așeze la un loc, numai după ce este inițiat în istoria celor de culoare de Simeon, un coleg de celulă cu coafură rasta (un extraordinar Robbie Gee). Dennis ar putea să-l învețe cum să se îmbrace și să se miște, dar Simeon este cel care îl învață cum să fie.

Faptul că întreaga antologie Buturuga mică pare profund personală nu este o surpriză. Că anumite momente din filmele componente țâșnesc din ecran cu o familiaritate zguduitoare are, probabil, mai puțin de-a face cu proeminența mișcării Black Lives Matter decât cu autenticitatea și sufletul filmării: costumele și decorurile uzate; energia semeață și culorile din cartierul caraibean al lui Wheatle. Iar și iar în aceste filme, personajele sunt susținute și alinate de muzică, care le completează poveștile fără a le întrerupe fluiditatea. În același timp, aparatul de filmat al cineastului Shabier Kirchner este la fel de grațios de intuitiv în mișcare, ca atunci când este, pur și simplu, imobil.

În acest sens, avem un exemplu frumos în Red, White and Blue filmat de pe bancheta din spate a unei mașini parcate, în timp ce Leroy Logan (John Boyega) și tatăl său (Steve Toussaint) coboară din vehicul și își iau rămas bun în fața clădirii academiei de poliție. În timp ce versiunea lui Al Green a melodiei „How Can You Mend a Broken Heart” se aude în surdină, emoțiile complicate ale scenei ilustrează prăpastia dintre generații, una dintre cele mai emoționante teme ale antologiei. Adevăratul Logan este un fost comisar al Poliției Metropolitane, iar Red, White and Blue îi dramatizează decizia de a renunța la cariera de medic legist, la începutul anilor 1980 și de a se înrola în poliție, după ce tatăl lui a fost bătut violent de polițiști pentru o așa-zisă parcare ilegală.

Considerând noua slujbă ca pe o trădare, tatăl său este furios. El intentează un proces civil împotriva poliției și încă crede în drepturile individuale pe care sistemul nu are intenția să i le acorde. Totuși, Logan speră să fie o punte către comunitatea jamaicană și este, probabil, naiv nepregătit pentru rasismul virulent cu care se confruntă din partea colegilor și superiorilor.

Trecut cu vederea la promovări și refuzat când solicită întăriri pentru situațiile care-i pun viața în pericol, Logan excelează totuși. Însă, la fel ca Alex Wheatle, se străduiește să-și găsească locul. Tratat cu neîncredere de însăși comunitatea pe care speră s-o slujească, Logan este epitomul eroului tragic; totuși Boyega nu-i permite niciodată să alunece în mucenicie. Unele scene din Red, White and Blue sunt greu de urmărit, dar filmul este semnificativ în legătură cu modul în care o instituție rezistă schimbării, poate mai ales din interiorul propriilor ziduri.

Pe parcursul antologiei Buturuga mică, în mare parte, bărbații domină ecranul și narațiunea, dar Lovers Rock este despre femei. O piesă cu dispoziție magică, plasată în timpul unei petreceri într-o casă din Notting Hill, în 1980 și numită după un gen romantic de reggae, filmul ne aduce în atenție adunările pe care oamenii de culoare, nedoriți în cluburile de noapte albe, le-au creat pentru ei înșiși. Rochiile strălucitoare cu mâneci diafane concurează cu cămășile cu modele exuberante ale bărbaților, iar „pantofii de duminică” albi au rol dublu pe ringul de dans unde femeile șerpuiesc și se unduiesc, pretinzând că-i ignoră pe bărbații care sprijină pereții. Povestea este o mică bijuterie – o poveste de dragoste care se răsfiră spre dimineața – dar senzualitatea filmului și străfulgerările de bucurie pură rămân cu noi mult timp după ce s-a terminat.

La fel cum rămân și sunetele și imaginile lui: o șuviță groasă de păr aburind dintr-un ondulator fierbinte; o intonare la unison în bucătărie, peste o oală de curry clocotind; o interpretare captivantă, spontană, a cappella a single-ului lui Janet Kay din 1979, „Silly Games”, vocile femeilor în crescendo pentru a atinge nota înaltă, extatică a piesei. Există o euforie aici pe care intruziunile ocazionale ale fanatismului și agresiunii sexuale – din afara petrecerii și a sanctuarului pe care îl oferă – n-o pot spulbera.

„Acesta este muzicalul meu”, a declarat McQueen pentru presă, iar muzica lui este divină. Așa cum un bărbat după altul revendică în tăcere o parteneră de dans, coregrafia tactilă a lui Coral Messam ne oferă șolduri unduitoare și gesturi expresive ale mâinilor, aparatul de filmat vălurindu-se și strecurându-se printre picioarele săltărețe și torso-urile șerpuitoare. Electric și viu cum puține filme sunt, Lovers Rock ne va face să fremătăm de dorul unei plăceri care ne-a fost negată prea mult timp: senzația incomparabilă de a fi una cu ritmul și o încăpere plină de posibilități.

Jeannette Catsoulis, The New York Times, 11 decembrie 2020