Dacă nu locuiți în Italia sau nu plănuiți o vacanță acolo, atunci vizionarea filmului Luca ar putea fi cea mai bună variantă. Noul film Disney-Pixar are acțiunea plasată în și în jurul unui sat idealizat de pe Riviera, un paradis rustic al trattoriilor, podgoriilor și piațetelor în ruină, cu fântâni la mijloc. De fapt, scopul principal al desenului animat ar putea fi celebrarea stilului dolce vita italian. Luca, o fantezie despre maturizare dulce ca înghețata, este inspirat parțial de Mica Sirenă (The Little Mermaid), dar mai ales de copilăria regizorului, Enrico Casarosa, un realizator de animații veteran, care debutează aici ca regizor de lungmetraj. În loc să țintească profunzimea metafizică a ultimei animații Pixar, Suflet (Soul), sau expansiunea mitologică a recentei epopee de acțiune a lui Disney, Raya și ultimul dragon (Raya and the Last Dragon), Casarosa plăsmuiește un fir narativ modest și blând, despre câțiva oameni binevoitori într-o zonă mică, și modul lor de viață simplu, de invidiat. Desenul lui animat vizează mai degrabă inima – și papilele gustative – decât creierul. Asta nu înseamnă că nu-i la fel de încântător.

Eroul său, Luca (exprimat de Jacob Tremblay), este un băiat ca oricare altul, cu excepția faptului că are pielea verde-translucid, pistrui albaștri și o coadă lungă și trăiește pe fundul oceanului luminat de soare. El și familia lui de oameni subacvatici sunt echivalentul marin al țăranilor fermieri: Luca însuși este un păstor care are grijă de o turmă de pești behăitori. Da, peștii behăie, un detaliu simpatic – alături de modul în care obiectele plutesc atât de lent sub apă – care te face să-ți dorești ca regizorul Casarosa să fi preconizat mai multe scene în societatea oamenilor subacvatici. Dar poate am putea aștepta cu nerăbdare mai multe scene de felul acesta, într-o continuare. Un scurt spin-off cu un anumit personaj, căruia îi dă glas Sacha Baron Cohen este inevitabil.

Între timp, Luca este fascinat de „Monștrii de pe uscat”, care se leagănă alene în bărcile lor de pescuit. Mama lui precaută (Maya Rudolph) îl avertizează să stea departe de acești prădători cu harpon, dar un alt băiat, Alberto (Jack Dylan Grazer), îl scoate afară din apă și ajunge pe plajă. Alberto este un personaj familiar din cinematograful european: Casarosa aduce un omagiu tuturor acelor filme în care un băiat mai mare, desculț, fără responsabilități și aparent fără familie, îl conduce pe erou pe căi greșite. Diferența în acest caz, desigur, este că Alberto este o creatură marină, dar scenariul trece peste această potențială problemă la fel de vioi și ușor ca și peste celelalte. Când oamenii subacvatici se usucă, se transformă în oameni obișnuiți, fără coadă, așa că, odată ce Luca învață să meargă pe două picioare – o scenă veselă de comedie fizică – cei doi buni prieteni pot rătăci fără să trezească suspiciuni, atât timp cât se feresc de paharele de apă vărsate accidental și de averse bruște de ploaie.

Un visător cu ochii deschiși, Luca este fascinat de ceea ce are de oferit „suprafața” și de ceea ce Casarosa și echipa lui prezintă cu o afecțiune atât de radioasă. Totul arată încântător de cald și luminos, de la firul de iarbă lung, luxuriant până la cerul amețitor de albastru; de la casele în culori pastelate care îmbracă un deal, până la afișele decolorate care anunțau La Strada și Vacanță la Roma (Roman Holiday). (Probabil că povestea este de pe la mijlocul anilor 1950, nu că ar conta.) Dar Luca este cel mai atras – chiar mai mult decât de macaroane, înghețată și operă – de perspectiva explorării planetei, călare pe o Vespa. Compania italiană de scutere nici că a putut visa la o reclamă mai irezistibilă.

Luca și Alberto își dau seama că singura modalitate de a obține o Vespa este să viziteze orașul Portorosso (numit ca omagiu pentru un desen animat al Studioului Ghibli, Porco Rosso), chiar dacă este populat de pescari și potențiali vânători de monștri marini. Pentru a strânge suficienți bani, însă, trebuie să câștige un premiu la un „triatlon” local pentru copii, care constă în înot, ciclism și mâncat de paste. Iar asta presupune să facă echipă cu o fată umană hotărâtă, Giulia (Emma Berman), care se simte ca peștele pe uscat la fel ca și ei.

În această etapă, ne-ar putea încerca dezamăgirea că o poveste despre o creatură subacvatică care își poate schimba forma și care se minunează de lumea oamenilor, trece la o poveste despre un băiat care se antrenează pentru o cursă de biciclete. Chiar și o animație duioasă și fermecătoare ca aceasta, se pare, nu este imună la Pixar-ită: impulsul cronic de a înghesui prea multe fire narative. Dar este cu siguranță duios și fermecător.

Luca
Luca

Luca este un erou pe care îl îndrăgești imediat, atât datorită vocii dornice și sincere a lui Tremblay, cât și designului de personaj delicat, globular, în stilul lui Aardman. Și, în ciuda metamorfozei supranaturale, aventurile lui sunt suficient de familiare încât să le privim cu nostalgie, cu gândul la vacanțele noastre de vară din copilărie sau melancolici că nu au fost la fel de lipsite de griji ca ale lui. Filmul lui Casarosa include câteva gânduri savuroase despre educație, familie, curaj și frică. Dar, mai mult decât orice, este o oda irezistibilă pentru o regiune și cultura sa. Să te uiți la Luca este ca și cum te-ai relaxa cu burta la soare.

Nicholas Barber, BBC Culture, 16 iunie