Firth și Tucci fac schimb de remarci sarcastice în rolul unui cuplu aflat într-o călătorie nostalgică, în această dramă plăcută și înduioșătoare, despre demența senilă.

În timp ce toate privirile din sezonul premiilor erau îndreptate spre interpretarea spectaculoasă a lui Anthony Hopkins în melodrama psihologică The Father, Colin Firth și Stanley Tucci au primit o atenție redusă pentru rolurile lor mai modeste, în această dramă cu temă similară: demența senilă. Este ușor de văzut de ce Supernova a fost trecut cu vederea; în ciuda subiectului magnet de premii, acesta este mai degrabă un film de adio dulce-amărui, decât un film cu un subiect fierbinte. Este o poveste de dragoste care își extrage riffurile antrenante din comediile romantice și filmele cu un cuplu ciudat, la sfârșit de drum, iar efetul este melancolic. Deși ritmul se împotmolește ocazional în artificii dramatice, este, în general, susținut magistral de interpretarea amuzantă a celor doi actori principali, care se ciondănesc adorabil.

Partenerii de mult timp Sam (Firth) și Tusker (Tucci) au „plecat din nou la drum”, conducând auto-rulota îmbătrânită, dar funcțională, prin toată țara, revizitând locurile pe care le frecventau odinioară, împreună cu câinele lor fidel, Ruby. După ce a fost diagnosticat cu demență cu debut precoce, romancierul Tusker a neglijat să-și împacheteze medicamentele, exasperându-l pe Sam, care pare să fie în faza de negare față de starea în continuă deteriorare a partenerului său. Un muzician respectat, pe Sam îl așteaptă un ultim recital, după care intenționează să se retragă, dedicându-și fiecare clipă lui Tusker. Dar Tusker are alte planuri. Este hotărât să fie stăpân pe propriul destin, să ia chestiunile de viață și de moarte în propriile mâini.

Actorul devenit scenarist / regizor Harry Macqueen, care a realizat filmul Hinterland din 2014, descrie Supernova ca o încercare de a crea un film despre „ceea ce suntem dispuși să facem pentru oamenii pe care îi iubim” și „modul în care trăim, iubim și râdem, până și atunci când ne apropiem de sfârșitul timpului nostru pe pământ.” S-ar putea să sune răsuflat, dar filmul are o grămadă de farmec și umor discret, nu în ultimul rând din interacțiunea credibilă și arțăgoasă dintre Sam și Tusker, în mașină. Pe măsură ce străbat drumul îmbietor, perechea schimbă replici sardonice despre orice, de la schimbătorul de viteze („Ce-ar fi s-o bagi în viteza a cincea?”), la abilitatea de a citi o hartă și despre faptul că GPS-ul lor sună ca Margaret Thatcher („Mai întâi secțiunea 28, iar acum ne dictează unde să mergem în vacanță”). La sosirea printre prieteni și familie, Tusker glumește pe seama stării lui („Sunt în formă maximă. Cum ziceai că te cheamă?”), în timp ce Sam se declară „suficient de puternic” pentru a face față oricărei probleme care s-ar ivi. Cu toate acestea, recunoaște că viitorul îl sperie.

În film răsună ecouri clare ale lui Aceeași Alice (Still Alice), nu în ultimul rând într-o scenă în care lui Tusker i se spune: „Ești tot tu, tipul de care m-am îndrăgostit”, la care el răspunde sec: „Nu, nu sunt, doar arăt ca el. Mare păcat!” Dar, în anumite scene incidentale, Supernova ne atinge la coarda sentimentală, cum ar fi un schimb de replici scurt, dar frumos scos în evidență, în care Tusker este politicos de acord că i-ar plăcea să vadă broșuri despre noile cercetări și informații despre boala lui, dar chipul lui obosit și cuvintele generoase spun cu totul altceva.

Luându-și titlul dintr-o scenă duioasă despre astronomie (un discurs cheie se referă la moartea stelelor și soarta curios regeneratoare a particulelor de praf de stele), scenariul lui Macqueen poate fi uneori un pic prea declarativ. Când Tusker îi spune lui Sam: „Vreau să-ți rămână în memorie cel care sunt, nu cel care sunt pe cale să devin”, pare că filmul nu are încredere în public să-și dea seama singur de asta. Totuși, Tucci își păstrează cu înțelepciune piciorul pe accelerația scenică, permițându-ne să ne concentrăm asupra reacției lui Firth – un amestec de iubire, furie, refuz și regret, toate filtrate prin teama de a fi singur, de a înfrunta viața fără cel pe care-l iubește. Supernova ne aduce în memorie una din interpretările desăvârșite ale lui Firth, în drama psihologică Trauma (2004) a lui Marc Evans, o bijuterie de film extrem de subevaluată, în care constatăm formidabila abilitate a lui Firth de a exprima durerea reprimată prin gesturi minuscule.

Supernova
Supernova

Frumoasa cinematografie a lui Dick Pope pune în contrast eficace peisajele care se derulează dinaintea ochilor pe măsură ce le străbat cu auto-rulota, cu intimitatea strânsă a relației celor doi și cu priveliștea celestă care-i conferă dramei o fațetă lirică.

Mark Kermode, The Guardian, 27 iunie