Firth și Tucci fac schimb de remarci sarcastice în rolul unui cuplu aflat într-o călătorie nostalgică, în această dramă plăcută și înduioșătoare, despre demența senilă.
În timp ce toate privirile din sezonul premiilor erau îndreptate spre interpretarea spectaculoasă a lui Anthony Hopkins în melodrama psihologică The Father, Colin Firth și Stanley Tucci au primit o atenție redusă pentru rolurile lor mai modeste, în această dramă cu temă similară: demența senilă. Este ușor de văzut de ce Supernova a fost trecut cu vederea; în ciuda subiectului magnet de premii, acesta este mai degrabă un film de adio dulce-amărui, decât un film cu un subiect fierbinte. Este o poveste de dragoste care își extrage riffurile antrenante din comediile romantice și filmele cu un cuplu ciudat, la sfârșit de drum, iar efetul este melancolic. Deși ritmul se împotmolește ocazional în artificii dramatice, este, în general, susținut magistral de interpretarea amuzantă a celor doi actori principali, care se ciondănesc adorabil.
Partenerii de mult timp Sam (Firth) și Tusker (Tucci) au „plecat din nou la drum”, conducând auto-rulota îmbătrânită, dar funcțională, prin toată țara, revizitând locurile pe care le frecventau odinioară, împreună cu câinele lor fidel, Ruby. După ce a fost diagnosticat cu demență cu debut precoce, romancierul Tusker a neglijat să-și împacheteze medicamentele, exasperându-l pe Sam, care pare să fie în faza de negare față de starea în continuă deteriorare a partenerului său. Un muzician respectat, pe Sam îl așteaptă un ultim recital, după care intenționează să se retragă, dedicându-și fiecare clipă lui Tusker. Dar Tusker are alte planuri. Este hotărât să fie stăpân pe propriul destin, să ia chestiunile de viață și de moarte în propriile mâini.
Actorul devenit scenarist / regizor Harry Macqueen, care a realizat filmul Hinterland din 2014, descrie Supernova ca o încercare de a crea un film despre „ceea ce suntem dispuși să facem pentru oamenii pe care îi iubim” și „modul în care trăim, iubim și râdem, până și atunci când ne apropiem de sfârșitul timpului nostru pe pământ.” S-ar putea să sune răsuflat, dar filmul are o grămadă de farmec și umor discret, nu în ultimul rând din interacțiunea credibilă și arțăgoasă dintre Sam și Tusker, în mașină. Pe măsură ce străbat drumul îmbietor, perechea schimbă replici sardonice despre orice, de la schimbătorul de viteze („Ce-ar fi s-o bagi în viteza a cincea?”), la abilitatea de a citi o hartă și despre faptul că GPS-ul lor sună ca Margaret Thatcher („Mai întâi secțiunea 28, iar acum ne dictează unde să mergem în vacanță”). La sosirea printre prieteni și familie, Tusker glumește pe seama stării lui („Sunt în formă maximă. Cum ziceai că te cheamă?”), în timp ce Sam se declară „suficient de puternic” pentru a face față oricărei probleme care s-ar ivi. Cu toate acestea, recunoaște că viitorul îl sperie.
În film răsună ecouri clare ale lui Aceeași Alice (Still Alice), nu în ultimul rând într-o scenă în care lui Tusker i se spune: „Ești tot tu, tipul de care m-am îndrăgostit”, la care el răspunde sec: „Nu, nu sunt, doar arăt ca el. Mare păcat!” Dar, în anumite scene incidentale, Supernova ne atinge la coarda sentimentală, cum ar fi un schimb de replici scurt, dar frumos scos în evidență, în care Tusker este politicos de acord că i-ar plăcea să vadă broșuri despre noile cercetări și informații despre boala lui, dar chipul lui obosit și cuvintele generoase spun cu totul altceva.
Luându-și titlul dintr-o scenă duioasă despre astronomie (un discurs cheie se referă la moartea stelelor și soarta curios regeneratoare a particulelor de praf de stele), scenariul lui Macqueen poate fi uneori un pic prea declarativ. Când Tusker îi spune lui Sam: „Vreau să-ți rămână în memorie cel care sunt, nu cel care sunt pe cale să devin”, pare că filmul nu are încredere în public să-și dea seama singur de asta. Totuși, Tucci își păstrează cu înțelepciune piciorul pe accelerația scenică, permițându-ne să ne concentrăm asupra reacției lui Firth – un amestec de iubire, furie, refuz și regret, toate filtrate prin teama de a fi singur, de a înfrunta viața fără cel pe care-l iubește. Supernova ne aduce în memorie una din interpretările desăvârșite ale lui Firth, în drama psihologică Trauma (2004) a lui Marc Evans, o bijuterie de film extrem de subevaluată, în care constatăm formidabila abilitate a lui Firth de a exprima durerea reprimată prin gesturi minuscule.
Frumoasa cinematografie a lui Dick Pope pune în contrast eficace peisajele care se derulează dinaintea ochilor pe măsură ce le străbat cu auto-rulota, cu intimitatea strânsă a relației celor doi și cu priveliștea celestă care-i conferă dramei o fațetă lirică.
Mark Kermode, The Guardian, 27 iunie
Doar citind articolul și vizionând trailerul m-am întristat peste măsură, ceea ce-mi spune că filmul nu e pentru mine. Am pierdut pe cineva drag în lupta cu cancerul și, deși au trecut aproape 10 ani de atunci, tot ieri pare a fi. Și da, celor două staruri chiar le-a reușit (se simte și din trailer) un rămas bun înduioșător. ..❤
LikeLike
Cred în ideea de filmul potrivit la timpul potrivit. Nu vreau să te împing de la spate să-l vezi, dar e pierderea ta. Am văzut filmul și mi-a plăcut foarte mult. Poate-i dai o șansă la un moment dat. ☀️ 🌼
LikeLike
Desigur.
LikeLike
Îmi plac mult, mult ambii actori şi da, vreau să-l văd. Sunt sigură că mă va tulbura, dar vreau să văd.
LikeLike
Neapărat să-l vezi. Are legătură cu ceva ce-am discutat recent, dar nu dezvălui mai mult. 🙂 Cei doi sunt pur și simplu formidabili. Un film de neratat.
LikeLike
Sunt convinsă de asta, Jo. Şi cred că bănuisc, din articol, despre care discuţie e vorba. Dar nu, nu vorbim acum, să nu încep să bănuiesc şi finalul filmului 🙂
O imagine din trailer îmi e tare cunoscută şi mă obsedează. Nu mai ştiu unde am văzut-o. Eh, cine ştie…
LikeLike
Poate îți amintești când vezi filmul. 🙂
LikeLiked by 1 person
E un film pe care nu-l voi vedea – sau… cine stie? Am vazut prea multe filme despre astfel de despartiri, am vazut si in realitate ce inseamna astfel de despartiri.
Acceptarea ideii pierderii persoanei iubite este rascolitoare… E ca si cum stai si privesti cum se stinge, cum se pierde… cum devine, practic, altcineva (in astfel de cazuri) si nu poti face ceva…
Stanley Tucci este unul dintre actorii care imi plac mult.
Acest gen de filme “pleadeaza” si pentru necesitatea (sa zic asa) legalizarii uniunii dintre persoanele de acelasi sex, sa poata hotari intre ele ce si cum sa faca in anumite situatii (limita sau nu) – ceea ce mi se pare absolut firesc.
LikeLike
❤️ Imi pare rău că ai trecut prin astfel de încercări în viață. Îmi pot imagina că este răscolitor și înțeleg de ce nu dorești să vezi filmul. Eu l-am văzut, iar senzația generală pe care mi-a dat-o a fost o stare de bine. Poate de unde imi plac cei doi, Tucci și Firth, foarte mult. Și ai dreptate, povestea face multe pentru acceptarea cuplurilor diferite față de normalitatea fiecăruia. E loc sub soare pentru toată lumea!
LikeLiked by 1 person
Doi titani care au creat roluri memorabile in comedii. Filmul acesta este o dovada in plus a abilitatilor lor actoricesti.
LikeLike
Absolut! Sunt formidabili amândoi. Iar, în ciuda subiectului trist, în loc de păreri de rău, în final rămâi cu o stare de bine, cu senzația că s-a incheiat așa cum trebuie. Cel puțin asta am simțit eu la final.
LikeLiked by 1 person