Chemarea străbunilor, The Call of the Wild
Chemarea străbunilor, The Call of the Wild

Poate este un semn al vremurilor în care trăim că Harrison Ford împarte ecranul cu un câine digital. De ce să folosești un câine adevărat, când un computer poate să se asigure că un cățeluș pixelat se comportă conform regulilor de protecție a muncii și nu după instinctele lui naturale? Parcă auzim vocile viitorilor regizori, răsunând pe colinele de la Hollywood: „Bagă mai mult sentiment în ochii potăii.” „Fă-l să alerge mai repede decât un câine adevărat!” Așa s-a întâmplat în Chemarea Străbunilor (The Call of the Wild), cea de-a N-a ecranizare a clasicului roman de aventuri din 1903, al lui Jack London, despre un St. Bernard / Collie pe nume Buck, care își găsește adevărata menire în ajutorul și prietenia pe care i-o oferă unui prospector ursuz, bețivan, John Thornton (Ford), care caută aur în Yukon. Din fericire, Ford este la înălțime în rolul unui bătrân morocănos, amuzant, așa că poate să-și interpreteze rolul fără un computer care să-i genereze trăirile. Cel puțin deocamdată.

Filmului Chemarea străbunilor, evaluat cu un rating AG confortabil, îi lipsește partea întunecată, provocatoare a poveștii lui London și este excesiv de drăguț. Dar își îndeplinește promisiunea de divertisment inofensiv – The Call of the Mild (Chemarea pufoșilor) ar fi fost un titlu mai potrivit. De la scenele comice de început, în care Buck, nedresat, se desfășoară în voie la ranch-ul luxos din California, deținut de un judecător simpatic, răbdător – Miller (Bradley Whitford), filmul trece la singura scenă semi-înspăimântătoare în care Buck este răpit și dus în Alaska să devină câine utilitar, care se împotrivește biciului sclaviei. Buck învață pe pielea lui (au!) să asculte, până când prinde regulile jocului de la un cuplu franco-canadian amabil, jucat de Omar Sy și Cara Gee, care au un serviciu de livrare prin poștă cu sania trasă de câini. Însă apariția telegrafului face ca echipajele de livrare cu sania să fie depășite, scoțându-l pe Buck din uz până când este vândut lui Mercedes (Karen Gillan) și fratelui ei ticălos Hal (Dan Stevens), un idiot fără inimă care încearcă să forțeze echipajul lui Buck să traverseze un râu înghețat, care se topește văzând cu ochii.

Ați prins ideea. Plecând de la un scenariu scris de Martin Green, regizorul de animație Chris Sanders își face debutul în lungmetraj cu un film care seamănă prea mult cu un desen animat, în maniera filmelor sale anterioare Lilo & Stitch, Cum să-ți dresezi dragonul (How to Train Your Dragon) și Familia Crood (The Croods). Este de la sine înțeles că n-am dori să vedem un câine adevărat în scenele care implică o salvare periculoasă subacvatică sau evitarea unei avalanșe nimicitoare. Dar ceva lipsește aici. Lassie, Rin Tin-Tin și Beethoven ar fi primit cu toții preaviz dacă ar fi încercat să apară într-un film din ziua de azi. Imaginați-vă un Mastiff digital care să-l umple de bale pe Tom Hanks în Turner și Hooch. N-ar fi același lucru.

Și nu este. Talentatul director de imagine Janusz Kaminski (Lista lui Schindler), filmând pe platourile din Los Angeles, se străduiește din greu să ofere filmului o amploare epică, de imersiune în Klondike-ul din 1890. El reușește mai des decât calculatoarele să aducă la viață toți câinii, precum și un lup Timberland care îi captează interesul (romantic) lui Buck. Iluzia funcționează cel mai bine atunci când vine vorba despre interacțiunea unui om și a unui câine. Căldura naturală, umorul și charisma excepțională a lui Ford fac filmul credibil, la fel ca și talentul lui Terry Notary, fostul artist al Cirque du Soleil, ale cărui mișcări au fost transpuse pe calculator pentru Buck. Notary a fost genial ca omul-maimuță care a luat-o razna la o petrecere luxoasă la un muzeu, în Pătratul (The Square) lui Ruben Ostlund, în 2017. Iar aici participă trup și suflet, interacționează cu co-starul Ford în timp ce se hârjonesc, se ceartă și construiesc o legătură strânsă (Thornton chiar îl mângâie pe burtică pe Buck). Giumbușlucurile sunt de milioane.

Din păcate, persistă senzația că un câine adevărat ar fi putut limita decalajul emoțional pe care tehnologia îl pune între iluzie și realitate (viziunea fotorealistă a filmului Regele Leu – The Lion King de anul trecut, a avut aceeași problemă de distanțare). Prestidigitația digitală este un substitut jalnic pentru corola de minuni a lumii. Simularea pe calculator nu este un răspuns la Chemarea străbunilor a lui Jack London… sau chemarea publicului pentru emoție profundă.

Articol de Peter Travers, apărut în Rolling Stone, pe data de 20 februarie